Născut la Pescara, la 12 martie 1863, Gabriel D’Annunzio a fost un poet, romancier, nuvelist și dramaturg italian, președinte al Academiei italiene.
La Roma în 1881 și-a început cariera literară. S-a mutat mai apoi în Franța în 1910, dar s-a întors în Italia unde a devenit un susținător fervent al intrării Italiei în război alături de Antanta. După intrarea în război, d’Annunzio a devenit infanterist în armata italiană, mai apoi marinar și aviator. Misiunile sale cutezătoare din Trieste, Pola și mai ales zborul său deasupra Vienei din 1918 pentru a răspândi manifeste l-au consacrat ca pe o legendă.
Mussolini l-a numit președinte al Academiei Regale Italiene, în 1937, însă D’Annunzio a murit înainte de a-și ocupa această înaltă funcție.
Opera sa vastă cuprinde: 17 volume din care fac parte poeme și poezii, 8 romane, 6 volume de nuvele, 10 drame, 3 volume memorialistice, piese de teatru.
Dintre poezii, amintim: Cântec nou (1882), Elegii romane (1892), Ciclul Laude (1903-1912).
Ca romane, s-au dinstins în creația sa: Trilogia Trandafirul din care fac parte Plăcerea (1889), Inocentul (1892), Triumful morții (1894). Alte romane bine cunoscute sunt Fecioarele dintre stânci (1896) și Focul (1900).
A scris volume de nuvele, Pământ virgin (1883), Cartea fecioarelor (1884), San Pantaleone dar și piese de teatru: Cetatea moartă (1898), Gioconda (1898), Francesca de Rimini (1902), Fiica lui Jorio (1904).
În mod fundamental antinazist, și detestându-l pe Hitler, s-a opus apropierii Italiei de Germania nazistă. Cu toate acestea, Mussolini i-a acordat funeralii naționale, după moartea scriitorului, survenită la 1 martie 1938, ca urmare a unei hemoragii cerebrale, la Gardene Riviera, în locuința sa (care a devenit apoi mausoleu al Vittoriale degli Italiani).
