Unificarea Italiei -17 martie 1861, regele Vittorio Emanuele al II-lea proclama regatul Italiei.

Unificarea Italiei, (Risorgimento), a fost procesul social, politic și administrativ care a avut ca rezultat final unificarea statelor din peninsula italiană într-o singură națiune, Italia.

Revoluţia de la 1848 cuprindea şi spaţiul peninsular, însă Austria deţinea suficiente resurse pentru a înăbuşi visul italian de unificare. Înfrângerea regelui Piemontului, Carol Robert, şi victoria trupelor austriece aveau să amâne realizarea unirii. În timpul revoluţiei avea să se facă remarcată activitatea tot mai frecventă a publicistului Camillo Besso, conte de Cavour, care prin ziarul său „Risorgimento” avea să însufleţească lupta pentru unitate.

Vittorio Emanuele di Savoia îl va numi, în 1852, prim-ministru pe Cavour. Acesta va mobiliza resursele regatului Piemontului, pentru momentul în care o nouă confruntare cu austrieci va devenii inevitabilă. Cavour va fortifica atât puterea militară a regatului, cât şi pe cea economică, atrăgând în regat toţi patrioţii italieni care visau la unirea Italiei.

Primul succes diplomatic al lui Cavour a fost participarea unui corp expediţionar piemontez la Războiul Crimeei. Gestul i-a permis regelui să participe în calitate de învingător la Congresul de la Paris iar ţara sa a fost primită în concernul marilor puteri.

Prieten cu Napoleon al III-lea, Cavour l-a întâlnit în secret, în iulie 1858 la Plombieres, punând bazele unei alianţe antiaustriece.

Procesul unificării Italiei a demarat în 1859, când, în urma unei campanii de presă antiaustriacă şi mobilizând armata, Viena a declarat război Piemontului. După două sângeroase bătălii la Magenta şi Solferino (iunie 1859) austriecii s-au retras. Dar factorul decisiv a fost intervenţia Franţei care a ocupat Lombardia şi a cerut Austriei să facă pace.

Prin armistiţiul de la Villafranca (iulie 1859), Franţa primea Lombardia dar permitea Austriei să păstreze Veneţia. Ulterior, în noiembrie 1859 s-a semnat Pacea de la Zurich prin care ceda Piemontului Lombardia dar era recompensată cu Savoia şi Nisa. Pacea de la Zurich a atras demisia temporară a lui Cavour, nemulţumit de compromisul cu francezii şi a dat naştere unui sentiment de frustrare şi deziluzie în rândul radicalilor italieni, mai ales a mazziniştilor din care se va ridica figura lui Giuseppe Garibaldi.

În primăvara lui 1860, Garibaldi încurajat de emigranţii sicilieni, recrutează o mică armată de voluntari numită „Cei o mie” (în realitatea era formată din ceva mai mult de 1200 de oameni), pe care o îmbracă în cămăşi roşii şi o adună la Genova.

La 11 mai, „cămăşile roşii” debarcă la Marsala, în Scillia, înfrâng trupele lui Francisc al II-lea şi ocupă Palermo iar Garibaldi se proclamă dictator al Siciliei în numele lui Vittorio Emanuele. Trei luni mai târziu, Garibaldi trece cu „cămăşile roşii” pe continent şi ocupă Neapole, devenind „dictator al celor Două Sicilii”. Garibaldi decide să îşi continue marşul cu direcţia Roma, dar Vittorio Emanuele îi blochează iniţiativa şi anexează provinciile cucerite de acesta, apoi intră şi ocupă ducatele rămase libere din jurul Romei.

Renato Guttuso: Bătălia din 1860 de la podul Ammiraglio, din Palermo, între „Cămășile Roșii” ale lui Garibaldi și trupele Casei Regale Borbone

La 17 martie 1861, Victor Emmanuel al II-lea proclamă regatul Italiei.

Pentru a fi desăvârşită, Italiei îi mai lipsesc Veneţia, rămasă sub stăpânirea Austriei, împotriva căreia un nou război pare imposibil, şi Roma, protejată de Napoleon al III-lea, aflat la apogeul domniei sale.

Pe fondul războiului prusaco-austriac din 1866, deşi italienii au fost înfrânţi în bătălia de la Custozza, au primit la sfârşitul războiului Veneţia, Austria fiind învinsă de Prusia.

În anul 1870, pe fondul războiului franco-prusac, trupele franceze staţionate în Roma se retrag, iar armata italiană ocupă oraşul, care devine capitală. Papa s-a retras în palatul de la Vatican.

Deşi anul 1870 a marcat unificarea deplină a Italiei, în afara statului au mai rămas alte teritorii locuite de italieni, Tirolul de Sud (Trentino) şi portul Trieste. Problema acestor regiuni nu a fost soluţionată decât în urma Primului Război Mondial când ele au fost atribuite Italiei.

Unificarea ţării pentru poporul italian a avut o importantă istorică deosebită, grăbind dezvoltarea economică şi culturală, Italia transformându-se într-un stat modern. Astfel a fost suprimată dominaţia austriacă şi Italia a întregit rândurile marilor puteri europene.

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Te-ar mai putea interesa

Publicitate
Susține publicația noastră!