Ion Horea (n. 19 mai 1929) pare la prima vedere un poet neotradiționalist atât de cuminte încât poate trece drept un arhetip, inclusiv prin nume. O greșeală de profan: în opera acestui poet coexistă un clasicist folclorizant (sau viceversa…), un bacovian la limita coșmarescului, un manierist livresc, un sentimentalist cvasi-simbolist și un poet al prozaicului rural (mai mult similar cu Blaga decât neapărat cu Petre Stoica). Citește în continuare…
Inima mea
Inima mea de-o vreme o simt într-adevăr
Că-n fiecare toamnă se coace ca un măr.
În clipele grăbite din zile lungi de vară
O simt cum se-mplineşte-n tăcere ca o pară –
Inima mea cu pomii grădinii dimpreună
Se-ntunecă spre toamnă şi-i dulce ca o prună,
Şi-n vărfuri foşnitoare prin frunza amăruie
O-mprejmuie lumina de sus ca pe-o gutuie.
Inima mea se sparge cu pocnet ca o nucă,
De-i toamna mai târzie şi umbra mai pe ducă,
Şi-aşteaptă ca un strugur pe viţă, nopţi întregi,
Să te apleci aproape de ea şi s-o culegi.
Ion Horea
