Mii de lucrători agricoli români s-a dovedit în ultimii ani că au fost victimele traficului forței de muncă și exploatării pe câmpurile și în serele agricole din Italia. Fără un contract de muncă sau cu unul fictiv, lucrând fără nicio protecție din partea statului, cu orarii masacrante de 12 sau chiar 14 ore pe zi, în condiții de cazare insalubre, plătiți cu ziua mai rău decât ar fi câștigat în România pentru aceeași muncă, românii au devenit sursă de câștig și de îmbogățire pentru întreprinzătorii italieni fără scrupule. De multe ori mână în mână cu rețelele de traficanți gestionate tot de români de-ai noștri, italienii profită de lipsa de informare și de sărăcia disperată a lucrătorilor care își pun la dispoziție conștient sau inconștient, brațele, sănătatea, demnitatea.
Recent, în fața judecătorilor de la Tribunalul din Latina (Lazio) au depus mărturie despre cum erau tratați la locul de muncă 7 lucrători agricoli români, dintre care 5 de naționalitate română. Conform Latina Oggi, aceștia își desfășurau activitatea în regiunea Lazio, iar în fața judecătorului Mario la Rosa au povestit cum decurgea o zi tipică de muncă:
În barăcile în care erau cazați, deșteptarea se dădea devreme, la ora 4:00, când afară era încă întuneric deplin. În camioneta care îi transporta la locul de muncă din ziua respectivă încăpeau cu greu toți, dar trebuiau să intre de nevoie, era singurul mijloc de transport pus la dispoziție pentru a ajunge la lucru. Stăteau unul în brațele celuilalt, pentru că într-un microbuz în care în mod normal ar fi încăput 9 persoane, ei intrau 15 sau chiar 18, uneori. Nu le păsa, important era să ajungă pe câmp și să câștige mărunțișul care le era aruncat la sfârșitul zilei.
Erau trei opriri de unde erau adunați muncitorii, una în Latina, la Sezze și alta în Roccagorga. Ulterior, vehiculele se îndreptau în funcție de locul în care se afla cererea de muncă, putea fi în mediul rural Agro Pontino sau chiar în provincia Roma. „În timpul zilei de lucru, aveam pauză doar jumătate de oră”, au declarat la proces lucrătorii care au răspuns la întrebările ambelor părți, atât ale acuzării, cât și ale apărării.
De asemenea, muncitorii au povestit că atunci când ploua nu mergeau la muncă și bineînțeles, zilele corespunzătoare nu le erau plătite, iar aceste perioade uneori puteau fi destul de lungi încât să le afecteze notabil câștigurile din luna respectivă. În condițiile în care pentru mulți prioritatea era doar una: trimiterea de bani acasă, la cei rămași în urmă, pentru care nu existau alternative. Pentru multe familii ei erau unica speranță și singura sursă de venit.
Dintr-o Românie care se plânge de lipsa forței de muncă, tot mai mulți oameni aleg să plece și să lucreze în condiții de semi-sclavie pe moșiile marilor exploatatori europeni. Lipsa unei corecte informări face ca românii să aleagă Occidentul în condițiile în care, 2, 3 sau 4 euro pe oră i-ar câștiga pentru aceeași muncă și în România. Dar mirajul străinătății care se dovedește de cele mai multe ori a fi unul înșelător este unul puternic și mulți români îi cad pradă.
