Alina Alexandra Simion – tânăra româncă paralimpică din Italia care aleargă spre culmile succesului

Continuăm seria de articole despre românii din străinătate și viața lor, români cu care ne mândrim și care suntem bucuroși să îi avem alături de noi pe meleagurile străine, prezentându-vă de această dată o tânără și frumoasă româncă de la care, credem noi, am avea foarte multe de învățat cu toții.

Alina Alexandra Simion are 29 de ani, vine din cartierul Bucureștean Colentina și a plecat din România de la frageda vârstă de 19 ani, când a decis că nu mai voia să depindă de părinți și, totodată, când a decis că vrea o calitate mai bună pentru viața sa. Calitate pe care o persoană în situația ei, în România, reușește mai greu s-o obțină, fie din cauza lipsurilor materiale cu care ne confruntăm în țară, fie din cauza mentalității greșite pe care mulți români încă o mai au.

Spunem „o persoană în situația ei” fiindcă Alina s-a născut cu o malformație la picior, malformație pe care medicii români se pare că au descoperit-o doar când ea avea deja 11 luni și singura soluție care au găsit-o atunci (în anul 1988) a fost să-i amputeze piciorul.

Alina Alexandra Simion – 29 de ani

„M-am născut cu această malformație la picior și, din ceea ce știu eu, până la 11 luni nu au făcut nimic, în afară de amputare. Dar sincer, nu îmi pasă, chiar nu mi-aș dori să fiu altfel. Dorința de a avea piciorul mi-a dispărut de ceva timp, fac orice, ca toată lumea, poate sunt limitată la anumite chestii dar cum se spune, în viață nu trebuie sa fii la fel ca lumea din jurul tău. Fiecare are ceva special, eu sunt ‘cu picioarele pe pământ'”, ne spune Alina râzând.

Asta nu a oprit-o pe Alina, însă, să ia tot ce-i mai bun și mai frumos de la viață și să alerge, la propriu și la figurat, spre visele sale, în ciuda modului în care persoanele cu dizabilități sunt privite în România.

„Din păcate, la noi se urmărește perfecțiunea, cum bine știți. O persoană fără un picior încă mai este văzută ca o victimă, gen: ‘săraca de ea, uite ce i s-a întâmplat, este așa de frumoasă, păcat de ea’, sau, ‘vai, a rămas fără un picior, nu știu cum face iubitul să stea cu ea, eu nu aș putea’.  Și vă spun chestiile astea pentru că pe o parte mă supără dar pe alta, mă fac să râd, fiindcă mintea acestor persoane este îngustă și nu reușesc să își mărească orizontul”, ne povestește Alina din experiențele sale dar și a persoanelor în situația sa care au trăit și trăiesc în România.

Așadar, la doar 19 ani, Alina decide să plece în Italia unde descoperă oameni minunați și unde s-a integrat foarte repede și cu mare ușurință.

„Eu mă consider foarte norocoasă pentru că am cunoscut foarte multe persoane splendide atât la muncă, cât și în privat. Eu nu cred că italienii sunt rasiști, dimpotrivă, cine nu se integrează aici este pentru că nu vrea să se integreze. Cât despre dizabilitatea mea, am observat că aici lumea nu te judecă în baza a ceea ce nu poți face, ci în baza abilităților tale”, mărturisește Alina.

Deși, la sosirea în Italia, Alina a lucrat aproximativ trei luni având grijă de o bătrână, ea nu a stat prea mult pe gânduri pentru a-și schimba calitatea vieții în mai bine și a evolua pe plan profesional. A învățat limba italiană și, avantajată de faptul că vorbea destul de bine limba engleză dinainte să plece din țară, a găsit un loc de muncă la recepția unui hotel din Oleggio, provincia Novara, unde a lucrat patru ani.

În prezent, tânăra noastră conațională lucrează la o firmă de logistică din Novara, unde gestionează camioanele care intră în Italia cu marfă ce provine din Turcia, însă, până la acest loc de muncă Alina a lucrat și la Serviciul Civil Național pentru Tinerii Imigranți (Servizio Civile Nazionale per Giovanni Immigrati) dar și ca baby-sitter și ospătăriță.

Și chiar dacă pe plan profesional și social Alina a reușit să atingă culmi pe care puține persoane reușesc să le atingă atunci când pleacă la muncă în străinătate, partea cea mai specială la ea este pasiunea sa pentru… alergat.

Da, ați citit bine, Alina aleargă! Iubește atletismul de mică, de când mergea cu prietena sa din copilărie pe stadionul echipei Dinamo și o privea cum se antrena. De multe ori încerca și ea să alerge însă cu proteza ajutătoare pe care o avea atunci era foarte greu.

Dar nu s-a dat bătută și cu dorința de a alerga în inimă, Alina a continuat să caute un mod pentru a-și îndeplini visul. Până când, într-o bună zi, a văzut un documentar la televizor despre copiii afectați de cutremur din Haiti unde, Daniele Bonacini, un inginer italian din Milano și fost atlet paralimpic, ajuta micuții cu picioarele amputate să meargă din nou, oferindu-le proteza concepută de el, pe nume RoadRunnerFoot.

Alina l-a contactat și a doua zi a și plecat la Milano să stea de vorbă cu el și sora sa, Elena Bonacini, pentru a le spune despre dorința sa de a face atletism.

„Daniele și Elena Bonacini au fost surpriza vieții mele. Le-am scris cu foarte mult scepticism iar ei m-au chemat a doua zi la Milano și mi-au spus că îmi donează proteza pentru atletism și că voi alerga pentru prima dată în viața mea. A fost ca o renaștere”, povestește Alina încântată.

În scurt timp, datorită protezei donate de Daniele și Elena, Alina își lua avânt spre viața de atlet, schimbându-se în întregime, având mai multă încredere în ea și transformând într-o trambulină spre succes ceea ce până atunci toți considerau o dizgrație.

Alina Alexandra Simion (dreapta) în timpul unei competiții de atletism paralimpic

Până în prezent, în ciuda faptului că a început să se antreneze numai de la vârsta de 27 de ani, Alina a obținut rezultate incredibile la concursurile paralimpice de atletism din Italia, fiind prima la nivel național la 100 de metri și 200 de metri lungime, în categoria sa, T44 (amputație la un picior, sub genunchi).

Și asta nu este tot. La primul și (până acum) singurul concurs de atletism pe 400 de metri lungime la care a participat, rezultatul Alinei este considerat record italian, în mod neoficial, iar cu acel rezultat ar fi putut participa chiar și la Paralimpiada de la Rio din 2016. Am scris „în mod neoficial” și „ar fi putut participa” fiindcă singurul lucru care a oprit-o pe Alina să își adjudece recordul italian pe acea distanță și să participe la Paralimpiada de la Rio este faptul că nu are cetățenia italiană.

„Visul meu este să particip la concursuri internaționale, bineînțeles. Deocamdată aștept cetățenia și chiar și vreun titlu italian m-ar face fericită. De doi ani ajung prima dar medalia o ia mereu atleta de pe locul doi pentru că eu nu am cetățenia italiană.”

Cu toate acestea, dacă un picior amputat nu a oprit-o să alerge spre visele ei, cu atât mai puțin o va opri o foaie de hârtie. Alina are intenția de a obține cetățenia italiană cât mai repede posibil iar până atunci se antrenează pentru a-și îmbunătăți rezultatele, participând, în același timp, la diferite competiții de atletism din Italia și nu numai.

Anul trecut a participat la Golden Gala de la Roma, „echivalentul a Champions League în fotbal”, ne spune Alina, unde a alergat în fața a 40.000 de spectatori.

Diploma primită de la CPD în decembrie 2015, Torino

Evident, aceste performanțe și eventuala participare la Jocurile Paralimpice ar putea fi trecute sub steagul României iar Alina ar reprezenta țara noastră cu mare onoare dacă nu ar fi pentru tristul fapt că, din păcate, la nivel de proteză ar trebui să susțină singură întreținerea și schimbarea lamei de alergat o dată pe an (aproximativ €6000/an) fiindcă statul român nu are bani pentru asta. În schimb, ca cetățeană italiană, Alina ar avea toată susținerea necesară și cum vorbim de „mijlocul de alergat”, este foarte important.

”Ma întristez gândindu-mă la persoanele cu dizabilități din România care ar putea face atât de multe lucruri dacă mentalitatea nu ar fi cum este, cu toate că in 11 ani de când am plecat s-au schimbat multe, inclusiv înființarea Comitetului Paralimpic Român cu care am avut onoarea să și vorbesc față-n față la o convenție internațională care a avut loc la Grossetto”, spune Alina.

Ne întristăm și noi alături de ea, fiindcă realitatea prezentată de ea este una foarte dură pentru persoanele cu dizabilități din România dar totodată ne bucurăm și suntem mândri că românii ca Alina Alexandra Simion ne reprezintă în lume cu demnitate și ne învață că nu există obstacole pe care să nu le putem depăși.

„Cred că simplul fapt de a fi spectator la aceste concursuri te atinge profund și te emoționează, îți dai seama că ceea ce numim noi probleme în viața de zi cu zi nu sunt nimic altceva decât mici obstacole care pot fi depășite foarte ușor… am văzut și cunosc persoane cu semipareză care se antrenează de 5 ori pe săptămână alergând și făcând sărituri în lungime, chiar dacă o mână nu funcționează cum ar trebui… cunosc nevăzători care, cu încredere în antrenor, fac sărituri în lungime, sărind în cel mai negru întuneric, zâmbind și apoi glumind: ‘ne vedem data viitoare’. Dacă aveți dorință și aveți curaj, faceti orice ca să vă îndepliniți visele. Eu am început să alerg abia după 27 ani, după ce am trăit o viață crezând ca nu voi putea face asta niciodată.”

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Te-ar mai putea interesa

Publicitate
Susține publicația noastră!