Mama emigrantului român: „Am doi copii în străinătate, cred că o să mor de tristețe și singurătate”

A trecut o săptămână de când am decis să punem punct calvarului printre străini și suntem cu gândul în sfârșit împăcat că nu trebuie să ne mai grăbim să facem pe la casă câte ceva, ca apoi să plecăm iar repede înspre Italia pentru a câta oară, lăsând casa singură și mai mereu cu gândul că, dacă mai rămâneam doar câteva zile acasă, am mai fi putut termina diferite treburi pe lângă gospodărie

Cu vreo două zile în urmă, în timp ce mergeam la un magazin din sat să-mi iau câte ceva de ale gurii, mă întâlnesc cu o bătrână aplecată de spate care-mi dă binețe privindu-mă lung, ca mai apoi să-mi zică:
– Măi Vasilică, mamă, tu ești? Mai să nu te mai cunosc, ați îmbătrânit pe acolo… Am auzit că ați venit definitiv acasă. Bravo vouă!

Lelea Ioana era o femeie în putere când am plecat eu în Italia, probabil avea vreo 60 de ani, dar cei 18 ani ai mei departe de sat mi-au șters multe amintiri din memorie, practic nu am recunoscut-o. Bătrâna acum are în jur de 80 de ani, sincer nu o mai văzusem de ani buni și la început nu am mai recunoscut-o.

– Săru’mâna! Da. Am decis să nu mai plecăm de acasă, am muncit destul prin străini, de acum gata, copiii sunt mari și, ce să mai, încercăm să ne mai și odihnim puțin, apoi avem ambii probleme cu sănătatea, nu a fost prea simplu.

M-am oprit în loc și am stat de vorbă cu bătrâna care, din cauza spatelui foarte aplecat, mă privea cu capul într-o parte.

Eu nu știu cum gândesc alții când văd bătrâni bolnavi, dar mie mi se rupe sufletul, nu glumă. Apoi bătrâna pe un ton jos, continuă:

-Eeee, măi mamă! Pe voi v-a învrednicit Bunul Dumnezeu să vă întoarceți în sat, ai mei nici nu vor să audă. Apoi a izbucnit în lacrimi.

Niște lemne descărcate pe marginea șanțului ne-au ținut loc de bancă, așezându-mă cu lelea Ioana să-mi zică de copiii ei câte ceva, în timp ce eu o mângâiam pe spatele încovoiat de la greutățile vieții.

– Am fata și băiatul, ambii în Italia. Băiatul e acolo de 12 ani și fata are 6. Nu au mai venit de doi ani acasă, au cumpărat materiale să-și facă o căsuță și le plouă în curte. Cu un colț de la batic mai ștergea câte o lacrimă…

- Continuarea articolului după publicitate -

– Lasă, „bre”, că o să se întoarcă și ei, nu te mai necăji, că te vei îmbolnăvi și mai tare. Sunt timpurile cum sunt! Unii reușesc să facă și câte ceva prin străini, alții mai greu. Dar majoritatea se gândesc să revină acasă într-o zi.

– Să dea Domnul, mamă, dar anul trecut băiatul vorbea cu soția să-și cumpere o casă acolo, că au doi copii care merg la școală și învață în limba italiană. Cred că o să mor de tristețe și singurătate.

Arde-iar focul de străini să-i ardă!

Săraca femeie intuia ce i se poate întâmpla… Apoi, brusc, îi sună telefonul. La telefon era fiul ei care a sunat-o că i-a trimis un mic pachet, pe un microbuz ce urma să treacă în grabă pe la poarta dânsei, așa cum, de altfel, majoritatea emigranților români obișnuim să-i bucurăm din când în când pe cei rămași acasă. Dar bucuria cea mai mare ar fi dacă am reuși să nu ne mai rupem de părinți, de copii și într-un final de locurile copilăriei. Poate vor veni și acele timpuri într-o zi pentru românii prigoniți…

Bătrâna a plecat în grabă la căsuța ei pe ulița colbuită, nu înainte să-mi facă un gest de rămas bun din ochii plini de lacrimi care se adăpau odată cu ultimul telefon primit de la fiul ei. Cine știe în țara noastră câți bătrâni or mai fi ca lelea Ioana!?

Vasile Tudorache – fost emigrant

Sursa foto: Sebastian Puraci – fotograf

Susține publicația noastră!

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Mai multe articole mai jos