Cu bune, cu rele, cu fetele și soțul departe, așa își trăiește Angela viața de îngrijtoare în Italia

O nouă dimineață. Deși soarele a răsărit demult, cerul plumburiu arată că se prevede o altă zi ploioasă. Plouă de o săptămână în șir, o burniță măruntă, rece și urâtă. Angela aruncă o privire rapidă pe fereastră. Imaginea dezolantă pe care o vede îi apasă și mai mult pe sufletul ei încărcat de neliniști. Își începe ziua cu o ceașcă de cafea amară și cu gânduri învălmășite. E timpul ca soțul ei să trezească fetițele. Acum e rândul lui să le pregătească micul dejun și să le ducă la școală. Cu codițele a fost un pic mai greu, dar s-a învățat, ar putea deveni tatăl anului la împletit codițe.

Se uită din nou la ceas. E opt fără un sfert, acum sunt în drum spre școală. Simte o dorință arzătoare să-i sune, dar au făcut un pact. În ziua în care s-a urcat în autocarul către Italia, a discutat îndelung cu soțul ei și au ajuns la concluzia că pentru început, cel mai bine ar fi să sune seara, după ce adorm fetele. Până când vor reuși să le facă să înțeleagă faptul că mami va lipsi pentru mult timp, până când ea va reuși să se acomodeze, era mai bine așa, să nu le transmită și lor emoții puternice, mai ales că Angela încă nu putea să sune fără să-și dea drumul unui șuvoi de lacrimi, într-un plâns convulsiv care sigur ar fi fost prea mult pentru mintea fragedă a doi copilași de șase și opt ani.

În fiecare duminică, în timp ce umblă hai-hui prin parcuri în ziua ei liberă, își adună toate forțele și vorbește cu fetițele. Se ascunde într-un ungher mai dosit al parcului comunal, plânge liniștit, lacrimile-i curg reci pe obrajii fini, se golește de tristețea covârșitoare și abia după aceea sună acasă.

Povestea Angelei nu are nimic spectaculos. Este povestea a mii de femei nevoite să-și lase familia în încercarea de a aduce un ban în casă. Ea e totuși norocoasă. Are un soț care le adoră, pe ea și pe fetițe, un bărbat care încearcă să nu o împovăreze cu nimicurile casei, cu micile obrăznicii ale copilelor, o factură supraîncărcată, sau cu problemele tehnice ale mașinii vechi care-i dau mari bătăi de cap, toate astea le ține pentru el, cu toate că ea le știe foarte bine. Dar el tace… Înțelege că sacrificiul Angelei este unul peste puterile ei, de aceea seara când vorbesc la telefon încearcă să-i ridice moralul, îi repetă la infinit că o iubește, cât despre copile, îi spune mereu să stea liniștită, are el grijă de ele.

E timpul să-și trezească bătrâna. În timp ce ea zburda cu mintea la soț și copile s-a făcut opt și jumătate. Începe o nouă zi de muncă obișnuită. Mai întâi o spală pe bunicuță, apoi îi dă micul dejun, primele pastile ale zilei, iar până la prânz va trebui să-și ocupe timpul și mai ales gândurile cu ceva. Face paturile, bagă o mașină de rufe la spălat, dă cu mătura, șterge praful. A terminat. Se uită din nou la ceas. E abia zece. Timpul parcă nu vrea să treacă, parcă lucrează cu încetinitorul. Zilele sunt toate la fel, curg una după alta încetinite parcă în drumul lor către veșnicie.

La ora asta fetițele au pauza de gustare. Și le imaginează așezate frumos la măsuțele lor joase, cu șervețelele frumos așezate, mâncând delicat dintr-o tartină. Peste două ore vor termina orele de curs, iar ea ar vrea să poată face o magie să le aștepte la ieșire, așa cum o făcea cu doar câteva luni în urmă. Dar o magie n-ar fi de ajuns, ar trebui un miracol. N-a fost niciodată o practicantă habotnică, dar în ultimul timp se regăsește foarte des spunând o rugăciune în gând, nici măcar nu-și aduce aminte unde a învățat anumite rugăciuni, pe unele le inventează. Se roagă unui Dumnezeu de care începe să se îndoiască uneori că există, îl roagă cu lacrimi fierbinți să-i reîntregească familia.

Bătrânica de care are grijă Angela este un fost magistrat. Femeie educată și care prin natura funcției a văzut atâtea în lunga ei viață, încât înțelege din priviri starea sufletească a Angelei și deși știe că nu o poate ajuta cu nimic, încearcă măcar să nu-i facă zilele și mai dureroase decât sunt. În numai două luni de zile s-au acomodat una cu alta, de parcă se cunosc de când lumea. Asta pentru că Angela este o fată plină de bun simț și cu cei șapte ani de-acasă, iar bunicuța este o femeie înțeleaptă și cu suflet bun.

În timp ce pregătește prânzul, pastă cu legume, iar la felul doi o felie de pește copt la abur, Angela vede cu ochii minții cum soțul ei pregătește masa pentru fete. Ciorbița de pui, preferata lor, iar pentru felul doi, doar ceva dulce, niciodată nu au vrut să mănânce felul doi, așa că întotdeauna a pregătit pentru ele gogoși, o plăcintă, poale în brâu sau clătite. E adevărat că soțul nu prea se descurcă el cu dulciurile, dar o are pe mama care are grijă să nu le lipsească un dulce de pe masă. Două lacrimi își fac drum liniștite pe obrajii ei, încearcă să se scuture din starea asta, nu ajută la nimic.

După prânz, bătrâna moțăie în fotoliu, uitându-se la televizor, iar Angela își ia andrelele și împletește liniștită lângă ea. Un ochi pe față, un ochi pe dos. O lacrimă care-și face drum, o altă lacrimă înăbușită. Fiecare ochi din împletitura Angelei are pe lângă lână și toate lacrimile ascunse într-o împletitură care se vrea un fular pentru cea mică. Când va fi gata și-l va trimite acasă știe că sufletul ei va fi cel care va înconjura gâtul fetiței. Îi va simți căldura, venele palpitând delicat în gâtul ei firav, simte acea senzație ca pe ceva palpabil.

Este ora patru a după amiezii. Fetițele, după ce și-au făcut temele, merg la ora de karate. Le-a înscris soțul de curând la rugămințile lor și se pare că a fost o idee bună, își eliberează energia cu ceva care le face plăcere. Duminică, atunci când se văd pe camera video se întrec în povestiri de la sala de gimnastică, nu știu care să vorbească prima, sunt fericite că fac lucruri noi și deși se întorc obosite și cu febră musculară, vor să meargă mai departe acolo pentru că le place. Doar când o întreabă cu glasul stins: „Mami, când te întorci acasă?”, simte că sufletul ei se sfâșie, o cuprinde o furie neputincioasă, își înghite nodul din gât și le răspunde: „Curând, mami, curând…”

Se ridică de pe scaun după ce a împăturit cu grijă împletitura și andrelele și își dă seama că are bluza udă pe piept, se vede că lacrimile curg și fără să-și dea ea seama. Merge la baie și-și spală fața cu apă rece, schimbă bluza cu una uscată și începe să pregătească cina. Un pic de broccoli fiert pentru bătrână, iar pentru ea o felie de carne. Ar fi putut și ea să mănânce ceea ce mănâncă bunicuța, niciodată nu a fost pretențioasă la mâncare, dar aceasta a insistat să mănânce bine: „Tu ești fată tânără, nu poți, nu trebuie să mănânci ca mine. Insist să te alimentezi cum trebuie, altfel dacă eu aș avea nevoie de ajutorul tău cum ai putea să mă ajuți? Tu ai nevoie de forță, de energie.”

După cină își pregătește bunicuța pentru somn, îi dă pastilele și se pregătește și ea. Își pune pijamaua și mai bântuie un pic prin casa pustie. Aruncă o privire pe geam. Deși e întuneric, se aud picăturile de ploaie cum bat în geam, sunt lacrimile cerului, trimise pe pământ pentru alinarea sufletelor chinuite. Se așează în sfârșit în pat și dă drumul suspinelor înăbușite toată ziua. Își imaginează că e acasă la ea. Fetițele dorm în camera alăturată, cu ușa întredeschisă și lumina de veghe aprinsă. Se răsucește către soțul ei și-i dă sărutul de noapte bună. Strânge cu putere perna rece la piept și își înnăbușă un hohot de disperare. Somn liniștit suflet pierdut, mâine e o nouă zi!

Tanța Stroia – Străin printre străini

 
 
 
Formația Ritmix din Torino