Laurențiu Codescu trăiește în Italia de 20 de ani și lucrează ca asistent instrumentist și de anestezie în sala de operații de la ICCS Milano (Istituto Clinico Città Studi Milano). De-a lungul anilor, a dobândit competențe de terapie intensivă în unități de asistență specială și arie critică. De aceea, încă de la instalarea stării de urgență a fost cooptat să lucreze la secția de terapie intensivă, în linia întâi, unde au fost tratați cei mai gravi bolnavi de Covid-19.
Ultima sa postare pe Facebook este un strigăt disperat pentru cei care încă mai contestă existența și gravitatea acestui virus, dar și o mărturie emoționantă a infernului prin care a fost nevoit să treacă în ultimele luni. Redăm mai jos textul asistentului medical român:
«Eu am fost acolo. 10 ore pe zi, câteodată și 14, plus echiparea și dezechiparea. Chiar și după ce s-a încheiat perioada acută încă ne mai puneam 2 măști. Transpirai de câteva ori, de fapt udai uniforma de sub halatul dublat, părul ți se lipea de cap la fel ca al celor care erau sub casca cpap.
Îți reglai respirația și intrai în hipoxie sau hipercapnie doar că ție nu îți măsura nimeni saturația, nu îți făcea nimeni analiza gazelor din sânge. Îți luai singur temperatura la intrare și la ieșire și constatai că ai doar 35,4 și atunci te străbătea un fior: „parcă am murit demult”.
Da, mureai de fiecare dată câte puțin când, rând pe rând, se duceau și tu priveai neputincios de după viziera aburită, când lacrimile se amestecau cu sudoarea și erau amare și sărate în același timp.
Când spălai sonda de intubatie ca să eliberezi secrețiile și după aceea îl ventilai să se expandeze plămânii. Și mai mureai când trebuia să iei parte la decizia dacă să îl lași să se ducă sau să pompezi încă adrenalină sau noradrenalină în venele umflate. Când ajungeai acasă și nu puteai să mănânci pentru că aveai gura cleioasă și amară și adormeai pe scaun în timp ce prin fața ochilor se perindau imaginile din acea zi, mai mureai încă odată.
Știți de câte ori am murit în acele zile? Și mai mor încă acum cu fiecare comentariu citit, cu fiecare „nu există”, mai mor încă rușinat în fiecare dimineață când reînviez ca să mai mor la sfârșitul zilei epuizat cu teama și gândul că e acolo și pândește, și mai poate mușca încă odată.
Că se poate repeta, că mă pot întoarce la costum, la mască și la vizieră câte 10 sau 14 ore și că va trebui să mă izolez din nou ca să îi protejez pe cei apropiați, să fiu din nou un sihastru tăcut și introvertit. Și ce dacă? De fapt pentru voi toate astea nu există… »
