Am auzit că se fac centre comunitare în diaspora. Nu mai bine s-ar construi școli și spitale în România?

Am auzit că se fac centre comunitare în diaspora, cu bani de la minister.
Unii spun că e de bine, susțin că am avea nevoie de ele ca de aer, că soarta integrării noastre depinde de aceste centre. Eu încă nu știu ce să cred, mi-e frică să nu se spună că țara arde și diaspora se piaptănă, că statul român împrăștie banii pe unde nu trebuie în loc să își hrănească și să își educe copiii, să se îngijească de bătrânii cărora nu le ajung banii de pâine și de medicamente.

Să nu se spună că în loc de cămine culturale pentru românii din străinătate mai bine s-ar repara și încălzi școlile pe jumătate dărâmate din satele din România și s-ar curăța spitalele pline de mucegai, gândaci și nepăsare. Școli și spitale pline de copii flămânzi, bolnavi, înfrigurați, cărora sărăcia le fură din bucuria copilăriei transformându-i în victime ale unei societăți pentru care pare să reprezinte mai mult o povară decât o șansă pentru viitor.

Suntem săracii Europei, și nu o zic eu ci statisticile oficiale.
Avem cei mai bolnavi, cei mai înfometați și mai analfabeți copii.
Mulți, prea mulți dintre copiii României nu merg la școală, nu mănâncă, nu au cu ce se îmbrăca, nu sunt vaccinați, nu sunt tratați și nici protejați de statul român Ceea ce le aruncă statul e alocația lunară care nu le ajunge nici de pâine pentru o lună de zile.

Și nu vorbesc de orașe, pentru că diferența dintre oraș și sat în România e enormă, diferența dintre puțina bunăstare și sărăcia imensă e ca o prăpastie de netrecut, nu există cale de mijloc, pe o rază de 10 kilometri poți vedea mașini scumpe de zeci de mii de euro dar și copii în zdrențe care trăiesc în adevărate ghetouri ale sărăciei.
La orașe mai sunt părinți care lucrează pe câte o brumă de salar din care reușesc să își ducă zilele dar mă refer la copiii de la țară pe care nimeni nu-i vede, nimeni nu-i caută, nimănui nu-i pasă de soarta lor. La țară, acolo unde sunt sate întregi doar cu bătrâni și copii, pentru că dacă mama și tata nu pleacă în străinătate la muncă, se moare de foame. De foame și de boli! Și de indiferență!

Avem bătrâni care, după ce au muncit o viață întreagă, își caută de mâncare prin ghenele de gunoi ale orașelor unde se mai aruncă resturi de pe la brutării sau ceva legume pe jumătate stricate de pe la aprozare, iar pentru cei de la sate alimentele de bază sunt mămăliga și cartofii. Mulți dintre ei asta mănâncă, zilnic, mămăligă și cartofi, banii din pensie abia, abia dacă le ajung pentru medicamente. Odată ieșiți la pensie sunt condamnați. Condamnați la o bătrânețe tristă, plină de nevoi, de dureri, de lacrimi.

Știți cum e aici, în Occident? Oamenii așteaptă cu nerăbdare să iasă la pensie, pentru că abia atunci încep să se distreze și să trăiască cu adevărat. Încep să călătorească și să se bucure de viață. Se duc la cluburile special înființate pentru ei unde își petrec după amiezile jucând cărți sau alte jocuri de societate, ascultă muzică, dansează, ba sunt organizate și tot felul de concursuri de dans, de la tango, vals, la dansuri de grup unde e o plăcere să îi privești cât de sincronizați și de frumoși sunt. Și zâmbesc, dom’le, zâmbesc, asta am admirat mereu la ei. Au o față senină și sunt mai mereu puși pe glume și pe șotii!

La noi, în România, când ați văzut ultima oară un bătrân zâmbind pe stradă sau mergând sâmbăta să danseze? Când ați văzut ultima oară, grupuri de bătrâni mâncând seara la un restaurant sau servind un capuccino dimineața la micul dejun pe terasa unui local? Sau făcând coadă la agențiile de voiaj pentru o excursie la sfârșit de săptămână?  Pentru că asta ar merita acum, nu? După o viață în care au clădit o casă,  o masă,  o țară…

Și știți ce este mai rău decât acest prezent? Viitorul! Pentru că nu se vede nici o speranță de mai bine, nici un pas înainte, nici pentru copiii români și nici pentru ultimele zile pe care le au de trăit părinții noștri rămași în urmă!

Unii dintre noi au plecat de mult timp, și-au părăsit țara fără să se uite înapoi cel puțin pentru o vreme, supărați pe sistem, nu pe pământ, nu pe oameni, nu pe locuri. Mulți nu se vor mai întoarce însă, și-au luat gândul de la România, doar dorul le mai dă târcoale uneori dar s-au învățat să-și ducă durerea ca pe o cruce, să se resemneze și să își accepte surghiunul. Integrarea și adaptarea la lumea nouă și la societatea necunoscută în care s-au trezit peste noapte nu au fost deloc ușoare. Să înveți limba, obiceiurile, să cauți o casă, un servici, să trimiți celor rămași în urmă cele necesare ba să mai și pui un ban deoparte nu e la îndemână, trebuie să faci sacrificii imense și uneori să uiți de tine. Ba te mai și îmbolnăvești dar aici dacă lucrezi ai servicii medicale la cost minim iar că sunt medicamentele scumpe nu prea am auzit pe nimeni să se plângă.

Și ne descurcăm! De 27 de ani s-au trimis în România miliarde de euro din diaspora, dacă am vrea o casă de cultură sau un cămin cultural, ne-am face și singuri, nu-i așa? N-am rupe din bugetul României, nu am aștepta fonduri și subvenții pentru serbări și reuniuni de la o țară în care copiii mor de rujeolă pentru că nu sunt bani de vaccinuri!

Putem și singuri, doar de buni organizatori avem nevoie. Banii dați-i la flămânzii și săracii României, construiți școli și spitale, construiți drumuri, fabrici, creați locuri de muncă, arați, semănați și cultivați pământurile, îmbrăcați, hrăniți și educați copiii români, îngrijiți-ne părinții rămași acolo! Ca să găsim toate acestea când ne-om întoarce și să avem satisfacția că sacrificiul generației noastre nu a fost în van!

Noi, aici, ne descurcăm. Să nu se spună că am cheltuit din banii țării. Mai bine dați-i la cei flămânzi, bolnavi şi goi, ei au mai mare nevoie de școli și spitale, decât noi de centre comunitare!

 
 
Formația Ritmix din Torino