Tanța Stroia este o româncă emigrată de mulți ani în Sicilia, unde locuiește cu familia sa. A lucrat mulți ani ca badantă, iar pe Facebook are o pagină intitulată sugestiv, „Străin printre străini”, unde își adună gândurile în cuvinte și le împărtășește cu celelalte românce din Italia.
Într-unul din textele sale adresează o întrebare îngrijitoarelor românce:
Badantă 24 de ore din 24 (la fix) sau badantă la ore? Cum ne convine mai mult?
«E grea meseria de badantă, foarte grea. Cele dintre noi care s-au decis să facă meseria asta ar trebui să știe din start la ce să se aștepte.
De multe ori, însă, ori nu-și imaginează cât de greu este să locuiești 24 de ore din 24 cu un bătrân bolnav pe care să îl îngrijești, ori se cred mai puternice decât sunt în realitate. Știți cum acționează „picătura chinezească”? Același efect îl au unii bătrâni asupra psihicului badantei.
„Picătura chinezească” era denumirea populară a torturii în China, dar nu a oricărei torturi, ci a torturii cu apă: victima era legată astfel ca pe frunte să-i cadă, într-un ritm anume, picături de apă. Apa folosită era rece, iar picătura trebuia să cadă în acelaşi loc. Acest tip de tortură se consideră a fi unul dintre cele mai sadice, provocând nebunia victimei.
Cam așa se întâmplă în munca badantei, o frază repetată la infinit de cel pe care îl îngrijește, un tic verbal, o fobie, lucruri specifice de altfel pentru bolile mintale de care suferă marea majoritate a vârstnicilor.
La început badanta nu-l ascultă, încearcă să nu-l bage în seamă, știe că sunt simptome ale bolii, dar, mai devreme sau mai târziu, creierul, ca un burete îmbibat de apă, nu mai primește și atunci explodează, înnebunește. La fel ca „picătura chinezească”.
Culmea este că nu reacționează la șicanele obișnuite, ci va da pe dinafară la un gest banal, la un „nimic” care poate lăsa cu gura căscată pe cei din jur și care, mirați, se întreabă sau o întreabă: „Doar din atât te-ai supărat?” Și, bineînțeles, badanta se simte nedreptățită, neînțeleasă, iar de aici până la un adevărat „sindrom” nu mai este decât un pas.
Pe de altă parte, rudele bătrânului bolnav nici nu au cum să fie de partea badantei. Ei plătesc un serviciu și pretind să fie făcut cât mai bine cu putință, pot fi și umani uneori, ba chiar foarte umani, dar ei văd doar interesul lor și din punct de vedere al unui angajator care are de plătit pe lângă salariul îngrijitoarei și dările la stat, își fac socotelile ca să iasă în câștig. Se pune întrebarea firească: merită sacrificiul, sau ne putem reorienta spre a face altceva? Pentru că știm prea bine că nu există doar munca asta pe lume!
Pe de altă parte, mai sunt badantele care lucrează cu ora, part-time sau la lung orar (program de lucru de 8 sau mai multe ore, n.r.). Ce înseamnă asta? Familia bolnavului are nevoie de badantă doar o parte din zi, pentru câteva ore sau chiar toată ziua.
Sunt persoane imobilizate la pat pentru care este necesară asistența nocturnă, serviciile unei îngrijitoare pe timpul nopții. Unii decid să angajeze două badante sau chiar trei. Dar asta implică închirierea unei locuințe personale, facturi de plătit, trebuie să-și cumpere din banii proprii tot ce are nevoie în casă și evident că la sfârșitul lunii rămâne cu mai puțini bani în buzunar, dar se simte liberă.
Poate că și îngrijitoarea la ore are o rată de plătit în țară, dar poate că știe că în felul acesta de a lucra, mai puțin stresant, va putea munci mai mult, sau poate că doar nu vrea să aibă un șef în preajma sa 24 de ore din 24.
Își tratează bolnavul cu aceeași atenție ca și badanta care trăiește în casă cu asistatul, atâta doar că ea poate urmări seara programele sale preferate la televizor, poate face în liniște o baie caldă și poate servi o cină pregătită după pofta sa. A doua zi va înfrunta cu alt curaj o nouă zi de lucru.
După un somn odihnitor și cu creierul relaxat este parcă mai ușor. Și duminicile, dacă are chef să iasă la o plimbare, iese. Dacă nu, stă acasă la ea cu prietenele care îi pot veni oricând în vizită, fără stresul că cineva i se uită peste umăr.
Una peste alta, sunt avantaje și dezavantaje și de o parte și de alta, fiecare decide pentru sine pe ce drum apucă. Și desigur că, așa cum nimic nu e pentru totdeauna, indiferent de care parte te afli, niciodată nu-i târziu să schimbi ceva în viață dacă este spre binele tău. Că oameni suntem și nu copaci să rămânem țintuiți locului.»
Pe pagina Facebook „Străin printre străini” ne-au atras atenția câteva comentarii ale româncelor din Italia:
„Așa e! La fix ai mai mulți bani, la ore ai mai multă libertate… și normal că libertatea contează cel mai mult!”, scrie Luminița.
Maria adaugă: „Am făcut meseria asta pentru 12 ani. M-am sacrificat pentru copii (au ajuns bine toți patru, mulțumesc lui Dumnezeu). Dar Eu ? Sufăr de depresie, cervicobrachialgie, sindrom maxilo-facial, „acufeni”, fibromialgie… Mai am 5 ani până la pensie și nu mai pot munci. Nu merită această meserie sacrificiul nostru… ”
