Badanta: femeie, mamă, fiică. Viața îngrijitoarelor venite în Italia din estul Europei povestită într-o carte

„Natasha prende il bus. Storie di badanti, di madri e di figlie” („Natașa ia autobuzul. Povestiri de badante, de mame și fiice”) se intitulează cartea scriitoarei italiene Sara Rossi Guidicelli, apărută la editura „Ulivo”, (2018) și care prezintă, într-un context emoționant, povestea a nouă femei care și-au părăsit țara situată în Europa de Est pentru a lucra ca îngrijitoare în Occident. Personajele cărții, badantele, povestesc de unde vin, din România, Rusia, Polonia, Ucraina, Moldova, despre călătoria pe care au făcut-o precum și despre dificultățile întâmpinate odată sosite în Italia. La polul opus, cartea scriitoarei Sara Rossi Guidicelli redă tumultul lăuntric al patru femei italiene care au trebuit să decidă dacă să angajeze o îngrijitoare pentru părinții lor. Autoarea Prezintă sentimele de vinovăție ale acestora și îndoiala: să dea sau nu încredere „badantelor” din Est?

Redăm mai jos fragmente din textul cărții, publicate în revista Ticino7:

Cine suntem noi, „badantele”

«Suntem cele care trebuie să găsească cuvintele potrivite, în fața vieții și a morții. Suntem ca niște fiice ale voastre, ca prietene, ca mirodeniile din Evul Mediu care au ajuns aici din Orient. Suntem dragostea care vine din Est. Trebuie să aducem zâmbet, să ușurăm durerea în ultimii ani, ultimele luni sau ultimele minute din viața unor oameni. Am venit aici cu această misiune. Și când am terminat, aproape întotdeauna ne întoarcem acasă.

Când am plecat din țara noastră

Atunci când ne-am hotărât să plecăm nu toată familia a fost de acord. Soții probabil că da, dar aproape niciodată mamele sau copiii. Apoi, cu timpul, copiii se obișnuiesc. Cresc și în cele din urmă banii ăia care sosesc din Occident sunt de mare ajutor. Ne amintim întotdeauna cu exactitate ziua în care am ajuns aici, în Italia, iar în timp ce ne ocupăm de părinții voștri știm mereu ce face și mama noastră acasă, la două mii de kilometri depărtare.

Suntem îngrijitoare venite din România, Polonia, Ucraina, Rusia, Moldova și Croația. Am cunoscut comunismul. Ne-au învățat să avem grijă de ceilalți; am învățat să ne ocupăm și de noi. Suntem și eram diverse, care era elegantă, care profesoară, care deja lucra ca  „badantă”, care săracă, care dintre noi mamă a șase copii, care văduvă. La un moment dat, noi toate am fost nevoite să ne facem valiza. Și-am luat un autobuz.

Ce ne oferiți

Când ajungem aici ni-i dați în grijă pe părinții voștri și ne puneți în mână cheile casei, ne arătați baia, bucătăria și hainele cu care va trebui să-i îmbrăcăm pe cei pe care îi vom îngriji, ne oferiți încredere pentru că suntem străine în fața altor străine iar îndoieli sunt de ambele părți. Și de la voi dar și din partea noastră. Noi vă dăruim răbdare, afecțiune și toată grijă de care suntem capabile. Facem o muncă frumoasă, dar foarte dificilă, care impune singurătate și în același timp, lipsă de intimitate. Trăim la locul de muncă. Colegul nostru de apartament este chiar angajatorul nostru. Trebuie să instaurăm o alianță, altfel totul se transformă într-un iad. Mai întâi de toate trebuie să învățăm limba voastră, italiana. Una dintre noi a sosit într-o seară și i s-a spus: „În seara asta dormi pe canapea, că de mâine îți vom pregăti camera ta.” Au zis-o cu voce ridicată și apăsat, pentru că nu se știe de ce, dar oamenii vorbesc mai tare când celălalt nu cunoște limba lor. În poloneză „divan” înseamnă „covor”. Dimineața au găsit-o dormind pe covorul sufrageriei…

Uneori ne întrebăm singure: dar la vârsta noastră, cine ne pune să venim aici pentru a sluji în casele altora? Nu sperăm să ne refacem o viață nouă, nu pretindem o schimbare radicală a vieții noastre, ca ceilalți migranți veniți de prin alte țări. Nu ne luăm familia aici. Suntem aici doar pentru ca fiii noștri să poată studia la universitate, sau pentru a reface acoperișul casei noastre, suntem aici pentru că pensiile sunt exagerat de mici în țara noastră. Suntem aici pentru ca viața noastră să meargă mai departe mai mult sau mai puțin ca înainte, cu mici îmbunătățiri…

De ce facem ceea ce facem

Uneori facem meseria de îngrijitoare deoarece grija pentru cineva este singurul lucru pe care știm să îl facem, uneori pentru că ne dă libertate, deseori pentru că este o muncă nobilă. O facem uneori pentru că ne dă și casă. Multe am venit aici cu speranța de a face poate altceva dar nu am reușit, în munca asta însă am găsit tot ce aveam nevoie. Multe dintre noi am fi preferat să lucrăm la copii, dar un loc cu vârstnicii a fost mai ușor de găsit. O mai facem pentru că în multe cazuri bătrânele pe care le îngrijim ne oferă tandrețea pe care nu am primit-o de la mamele noastre; uneori pentru că le oferim noi lor această tandrețe pe care, poate, nu am oferit-o la timp mamelor noastre.

Mai este printre noi câte una care e veselă și zâmbește mereu, glumește din orice și oricând, dar atunci când cineva o întreabă de când nu a mers acasă se oprește brusc din râs iar lacrimile încep să-i curgă pe obraji: „Sunt 12 ani de când nu am făcut un Paște sau un Crăciun acasă.” Și când sunt sărbătorile de Crăciun sau de Paște, ea deschide fereastra, așa, ca să audă clopotele bisericii. Închide ochii și își imaginează că este… acasă.

E o excursie din care nu știi când te întorci

Ați plecat vreodată într-o călătorie mai lungă?  Adică nu o călătorie în care pleci și te întorci peste câteva zile ci o călătorie în care trebuie să-ți pui în valiză mirosul de acasă,  pentru că pleci, dar nu știi când te întorci. O călătorie pe care ești constrânsă să o faci pentru că în țara ta nu ai posibilitatea să trăiești așa cum îți dorești. Până la punctul în care, chiar dacă ți se rupe inima, decizi să pleci. Vi s-a întâmplat vreodată ca într-o călătorie să o visați mereu pe mama voastră sau să vă gândiți la copacul înalt pe care îl aveați în mijlocul grădinii? Să visați la culoarea albastră a gardurilor din satul vostru, sau biserica cea mare din oraș. Să vă fie dor de cafea, așa cum se face pe la voi, sau să doriți să vorbiți cu cineva în limba voastră? Pentru că nimic nu este mai duios decât să vorbești în propria-ți limbă, o știm cu toții asta!

Ați făcut vreodată o călătorie după care nu vă mai simțiți ca făcând parte nici de aici și nici de acolo? Multe dintre noi se întroc acasă dar nu se mai regăsesc. În sat la noi spun că am devenit niște îngâmfate, dar ei nu știu cât am așteptat noi să ne simțim „acasă” din nou, să-i auzim pe vecini cum ne strigă pe nume și cum ne invită la ei în bătătură.

Cine suntem

Suntem Maria, Valentina, Viorica, Ana, Silvia, Alina, Natașa, Olga, Marilena. Cu siguranță nu suntem cu toate persoane speciale, nu toate suntem la fel, dar suntem femei ca toate celalalte, sensibile și puternice deopotrivă, suntem voci care de obicei nu se aud. Suntem fericite când cineva ne consideră și femei, nu doar îngrijitoare. (…)  Suntem fericite când ne ascultați, priviți, auziți. Mulțumim! Este exact de ceea ce avem nevoie.

Suntem Maria, Valentina, Viorica, Ana, Silvia…»

Cartea poate fi găsită în librării sau poate fi comandată la: ulivo@edizioni-ulivo.ch. La „Teatro Sociale din Bellinzona”, pe 8, 9 și 10 noiembrie, spectacolul omonim va debuta cu actrița româncă Ioana Butu și Daniele Dell’Agnola, în regia lui Laura Curino.

 

 
 
Formația Ritmix din Torino