O îngrijitoare originară din Europa de Est, care trăiește și lucrează în Italia din anul 2004, nu reușește să își găsească o casă în chirie, deoarece are contract de muncă pe perioadă determinată. Ea riscă să rămână pe stradă, deoarece proprietarul actualei locuințe a informat-o că nu-i mai poate prelungi perioada de închiriere, informează Arezzo Notizie.
În prezent, femeia este angajată la un azil din Arezzo (Toscana) și este calificată ca operator socio-sanitar. „Nimeni nu îmi închiriază cu un astfel de contract”, a spus femeia deznădăjduită, conform Arezzo Notizie.
Locuiește în Arezzo de aproximativ 20 de ani și are grijă de bătrânii dintr-un RSA (structură sanitară extraspitalicească, unde sunt găzduite persoane cu probleme de mobilitate sau care nu sunt capabile să se îngrijească singure și au nevoie de asistență sanitară).
Ana (nume inventat pentru a-i proteja identitatea), deși are un contract de muncă și un curriculum plin de competențe, nu își găsește o casă de închiriat.
O poveste paradoxală, a unei femei care a lucrat mai întâi ca badantă prin casele italienilor din Arezzo, iar apoi a devenit operator socio-sanitar și a avut mai multe locuri de muncă în căminele de bătrâni din zonă.
Ana are luni de zile de când caută o chirie. În curând, însă, va veni evacuarea și ea încă nu are unde să locuiască
„Trebuie să părăsesc vechea locuință, proprietarul mi-a spus că are nevoie de ea. De șase luni caut să închiriez altceva și nu am reușit să găsesc, pentru că de fiecare dată când spun că lucrez cu un contract de muncă pe perioadă determinată proprietarii fac un pas înapoi”, a spus Ana pentru sursa citată.
Un adevărat paradox pentru cei care au un loc de muncă dar, având în vedere tipul de contract, nu își găsesc chirie.
De când e în Italia, Ana a lucrat mereu: „Între un contract și altul au trecut maxim două-trei luni, timp în care am primit șomaj. Nu am stat niciodată cu mâinile în sân. Și totuși toată această experiență pare să nu fie suficientă”.
„Pe de o parte am găsit o mare solidaritate din partea prietenilor și a colegilor de muncă – a mai spus Ana – unii se oferă să mă găzduiască, alții să mă ajute să-mi caut o casă. Pe de altă parte, sunt instituțiile care nu fac nimic. Primăria ar putea interveni, dar numai după evacuare. Dar eu aș vrea să părăsesc casa cu capul sus, fără anxietate sau remușcări și să mă întorc în bloc să beau o cafea cu prietenii fără amintirea urâtă a unei eventuale evacuări.”
În timpul pandemiei de Covid-19, Ana a luptat în primele rânduri împotriva virusului:
„În pandemie, aproximativ un an am lucrat într-un azil de bătrâni, purtând salopete și dispozitive de protecție. Pe atunci ne numeau îngeri, dar astăzi nici nu-și mai amintesc de noi.”
