„Badantele” românce, femei care cu sacrificiul lor reconstruiesc o țară

În Italia li se spune asistente familiare. Sau „badante”, de la cuvântul italian „badare” – a avea grijă, a supraveghea, a custodi.

Munca lor constă în a avea grijă de persoane în vârstă, persoane cu dizabilități, persoane cu nevoi specifice patologiei lor și toată gama de servicii conexe vieții cotidiene a acestora. Administrarea medicamentelor, fizioterapie (unde este cazul) gătit, spălat, făcut cumpărături și tot „badantele” reprezintă de cele mai multe ori punctul de legătură cu medicul, cu farmacia, cu spitalul sau casa de cură. Munca lor, chiar fiind încadrată într-un orar legal de maxim zece ore zilnic, se termină noaptea târziu după ce au încheiat toate treburile și se așează frânte de oboseală în pat. Dar nu se termină întotdeauna așa, uneori fac nopți albe, sunt trezite cu clopoțelul pentru orice exigență a bătrânei sau bătrânului asistat, pentru că această muncă cere sensibilitate, responsabilitate, afecțiune, rezistență fizică, dar mai ales psihică.

Sunt femei care lucrează în familiile italienilor. O armată mută care devine vizibilă doar atunci când statul italian le „dijmuieste” la fiecare sfârșit de an munca, sacrificiul și sănătatea lor șubrezită în timp. Femei care închid în ele ani de singurătate, de lacrimi și dor pentru cei dragi. Puse la zid de câte un „neicanimeni” care se trezește vorbind în numele lor și le judecă după cum îi dansează neuronul.

„Badantele” sunt înainte de toate femei, sunt soții, mame, surori sau iubite. Care, chiar dacă trăiesc la mii de kilometri distanță de cei dragi, au dreptul la viață. În puținele ore libere permise de lege au dreptul să iasă și să facă ceea ce vor și ce le face să stea bine cu ele și cu alții. Să se exteriorizeze, să își descarce toată tensiunea acumulată la capul unui bătrân de cele mai multe ori bolnav. Să meargă în parc, la un spectacol, să practice o activitate sportivă, să meargă în discotecă sau într- un bar, să stea cu prietenele sau să meargă în excursii, să cunoască un bărbat, să se comporte și ele în puținul timp liber pe care îl au ca niște… femei normale. Așa cum știu, așa cum doresc și cum sunt libere să decidă singure pentru ele și pentru viața lor.

Nimeni nu are voie să le judece și să le ceară socoteală pentru cum își petrec ele orele libere. Pentru că acele ore sunt refugiul lor temporar, sunt descătușarea, eliberarea de orice stres și tensiune la care psihicul lor a fost supus în cursul săptămânii. Dacă vor cumula înăuntrul lor acest chin, vor ajunge să privească triste, în gol, de la fereastra unui spital de boli nervoase…

Statul român a despărțit cu prea multă ușurință mame de copiii lor și în lipsa unor politici coerente le-a obligat să fie stâlpul casei, al familiei. Femei care umpleau cândva fabrici și uzine, care munceau pe ogoarele țării, în spitale, școli, magazine, și-au lăsat viața de până atunci deoparte și au plecat doar cu o valiză în mână în lume, spre necunoscut. De acolo, de unde au ajuns, tot ele au dus pe umeri greul și-au trimis în țară de-a lungul anilor miliarde de euro. Au construit și cumpărat case, au plătit facultățile copiilor, au întreținut familii întregi. Bani plătiți cu prețul singurătății și al dorului, al sacrificiului și al unei vieți printre străini. Ani pierduți, ani în care au lipsit de la multe evenimente din familia lor, ani în care nu și-au putut vedea copiii crescând și devenind oameni mari. Cine suntem noi să le judecăm?

Stați-le aproape!
Nimic nu contează mai mult pentru ele decât să știe că toate sacrificiile lor și anii trăiți printre străini au adus bucurie și folos celor dragi.

Petra Iosub – Italia

 
 
Formația Ritmix din Torino