Când italienii nu erau doriţi în România. Considerați infractori și opriți la graniță

În mai multe perioade, au avut loc fenomene migratoare din Italia către România, ajungându-se ca în 1935 în România să fie înregistraţi 60.000 de cetăţeni italieni.

În număr mare, chiar în grupuri compacte, au venit începând cu secolul al XVIII-lea și mai ales de la jumătatea secolului al XIX-lea, emigrând în Transilvania, Bucovina, Banat și Basarabia. Motivul a fost în principal cel economic. S-au stabilit și au întemeiat comunități în locuri diferite din țară. S-au așezat acolo unde au găsit de lucru corespunzător pregătirii și profesiei lor. Marea comunitate care a existat la Târgoviște prin anii 1937, a impus la un moment dat necesitatea înființării unei agenții consulare italiene. Aceasta se întemeiase pe numeroasele familii de constructori veniți aici în mare exod în timpul regelui Carol I de Hohenzollern între anii 1887-1897.

Ultimul flux migrator a avut loc în primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial, când mii de persoane căutau să se refugieze în ţara noastră din Italia lui Mussolini.

Lucrurile au fost mai mult sau mai puțin ca și astăzi, doar că rolurile au fost inversate. Italienii veneau în țara noastră în căutare de un trai mai bun, veneau să lucreze ca dulgheri, în mine sau în fabrici. Mulți dintre ei au preferat să rămână definitiv în România. Italienii erau priviți în România acelor vremuri la fel cum erau priviți românii imigrați ilegal înainte de integrarea României în Uniunea Europeana: nedoriți, priviți cu suspiciune și chiar cu mânie de cei care considerau că veniseră să le fure locurile de muncă sau să concureze cu micile afaceri ale negustorilor sau micilor întreprinzători români.

În primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial, Ministerul de Interne al Italiei depunea eforturi serioase pentru a opri emigrarea propriilor cetăţeni în România. Un articol din ziarul italian „La Reppublica” descrie ceea ce s-a întâmplat în anul 1942.

„A existat o epocă în care rolul de azi al românilor aparţinea italienilor… iar viaţa era mai mult sau mai puţin ca şi azi. Italienii mergeau spre România să-şi caute norocul, oferindu-şi priceperea ca şi proiectanţi, constructori, dulgheri sau chiar mineri sau muncitori în fabricile româneşti. Sigur imigranţi clandestini. Aşa cum mulţi români erau în Italia înainte de intrarea noastră în Uniunea Europeană. Nedoriţi de nimeni, suntem încă priviţi cu suspiciune şi cu ură. La mijlocul secolului trecut nu italienii îi considerau pe români infractori şi criminali, ci vameşii români se străduiau să ţină italienii departe de frontierele României, pentru a evita o invazie a italienilor. Aceştia creau o grămadă de probleme, fiind violenţi şi indisciplinaţi. Poveştile acestor oameni fără căpătâi se împletesc cu ale dizidenţilor politici faţă de regimul lui Mussolini, care îşi aduceau cu ei problemele în dictatura generalului Ion Antonescu”, scrie Stefania Parmeggiani în La Reppublica.

Aceasta îşi întemeiază afirmaţiile pe un document descoperit în arhivele italiene. „O scrisoare cu ştampila Ministerului de Interne italian, trimisă în 28 august 1942 către toate chesturile de poliţie din Italia, Ministerului de Afaceri Externe, Guvernului Dalmaţiei, Direcţiei de poliţie din Zara şi către Înaltul Comisariat din Lubliana. Ordinul era extrem de precis: să se ia măsuri pentru ca cetăţenii italieni să nu emigreze în România”, se afirmă în articol.

Carmine Senise, şeful poliţiei italiene din perioada respectivă, susținea:

„Legaţia italiană din Bucureşti raportează că cetăţeni italienii sosiţi în România cu viză temporară, după expirarea permisului de şedere nu părăsesc România, provocând probleme cu autorităţile de poliţie din România, pentru comportamentul şi ţinuta lor nu întotdeauna exemplare, dar şi pentru implicarea acestora în activităţi încă neclare. Având în vedere afluxul tot mai mare de italieni către România se dispune ca cererile de călătorii în străinătate să fie evaluate cu deosebită severitate, în special cu privire la comportamentul moral sau convingerile politice ale celor interesaţi precum şi motivele invocate pentru călătorie. Doar cererile care vor dovedi un caracter imperativ şi de necesitate absolută vor ajunge la Oficiul de Paşapoarte din Ministerul de Externe.”

Mussolini a interzis emigrarea forţei de muncă calificate, astfel încât imigranţii italieni care puteau pleca erau doar cei fără niciun fel de pregătire, care alimentau reţelele de imigraţie clandestină şi care aveau un risc infracţional ridicat.

Autorul italian Andrea Bajani, vorbește de aceeași problemă a imigranților italieni în România, în cartea sa „De vei lua aminte la greşeli”:

„A fost interesant pentru mine să merg în România, pentru că am vrut să descopăr nu numai românii, ci, de asemenea, ceea ce suntem noi, ca italieni. Este întotdeauna interesant să verifici ceea ce suntem, dar nu acasă, acasă e diferit, nu pentru că este confortabil, ci pentru că este mai greu să vezi lucrurile, unele te enervează, așa că nu poți fi obiectiv. Pentru mine, a fost important să încerc să schimb perspectiva. În Italia există doar ideea emigrării străinilor, în sensul că alți oameni vin în Italia, italienii nu părăsesc țara. Dar nu a fost mereu așa.”

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Te-ar mai putea interesa

Publicitate
Susține publicația noastră!