Munca de „badantă” în Italia. Să ne reamintim cu recunoștință de cei care ne-au ajutat la început

Cred că fiecare dintre noi ne amintim cum a fost începutul nostru pe meleaguri străine. Multe au fost dificultățile inerente începutului, de la necunoașterea limbii si implicit dificultatea de a comunica, până la cunoașterea obiceiurilor alimentare sau îngrijirea și medicația unui bolnav. Adaptarea la noi exigențe si terminând cu raporturile interumane.

Despre drepturile badantei nu se știa mai nimic. Românce, poloneze, ucrainience, eram toate în aceeași barcă, în Potenza, un orășel uitat de lume la poalele munților Apenini, în Basilicata. Fără libere bine stabilite, cu salarii de mizerie. Cine lua 550-600 de euro pe lună se putea numi norocos. Probleme de adaptare nu am avut, am căutat să prind orice fel de informație care m-ar fi putut ajuta în munca mea și să mă integrez cât de puțin. Într-un orășel renăscut la propriu după un mare cutremur care l-a distrus în mare parte, nu se prea știa că existau și sindicate care ne puteau tutela în caz de exploatare. Cred că eram câteva sute de badante în acel orășel, diferite prin naționalitate, educație, cultură .

În acele timpuri, când mai ales în sud exploatarea era la ea acasă, EL a fost singurul italian din localitatea respectivă care a înțeles munca și sacrificiile noastre. Enzo avea peste 70 de ani și o mare calitate umană: nu suferea nedreptățile. Pe lângă asta, era în stare să empatizeze cu fiecare suflet din preajma lui, înțelegea zbuciumul, solitudinea, tristețea, teama, nostalgiile și lacrimile noastre ascunse.

A ajutat, atât cât poziția și cunoștințele i-au permis, ca multe badante să fie tratate ca niște ființe umane și nu ca niște sclave. A informat acolo unde informația lipsea cu desăvârșire. A ajutat badante să trimită pachete familiilor lor (oferindu-se să la transporte gratis până la cea mai apropiată stație de Atlassib), a ajutat badante să facă vertenze (cauze intentate angajatorilor pentru neplata drepturilor bănești – n.r.), acolo unde nimeni nu ar mai fi avut vreo speranță.

Bucata lui de pâine o împărțea cu cei mai puțini norocoși. A fost ghid spiritual și susținător moral al multora dintre noi. Ne-a învățat cum să ne comportăm, cum să evităm pericolele și cum să ne păstrăm demnitatea. Ne-a ajutat să ne menținem vie identitatea, ținându-ne în contact permanent cu rădăcinile noastre. Pentru multe dintre noi a fost ca un tată. Mereu în slujba celorlalți.

Când la rândul lui a trebuit să depindă de alții, faptele lui, ca un bumerang, s-au întors ca să îi aline și ușureze suferințele. A avut parte numai de badante destoinice. Nu știu dacă asta a fost o întâmplare sau un dirijor nevăzut a știut să îl răsplătească pentru tot binele pe care îl făcuse altora. A trecut un an de când s-a stins din viață. Atotputernicul l-a chemat la el ca să îl pună să se mai odihnească un pic.

Un anonim poate, în milioanele de anonimi. Un OM. Un om între oameni și pentru oameni.
Când moare cineva care a lăsat un semn în viața noastră moare și un pic din noi… Binele nu are naționalitate. Îl faci doar dacă iubești oamenii. Să ne reamintim cu recunoștință de cei ce ne-au făcut începuturile mai suportabile.

Petra Iosub – Italia

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Te-ar mai putea interesa

Publicitate
Susține publicația noastră!