Drama unei românce care a lucrat în Italia ca îngrijitoare: „Am 40 de ani și sunt fără speranță”

Întoarcerea acasă după ani și ani de migrație nu este pentru toți una îmbucurătoare. Este adevărat, majoritatea românilor se întorc pentru că și-au atins scopurile pentru care au plecat, și-au cumpărat sau construit o casă, și-au cumpărat mașina mult dorită, au plătit studiile copiilor sau au strâns suficienți bani pentru a-și deschide o afacere proprie. Pe lângă aceștia mai există din nefericire și cei care se întorc pentru că nu mai pot munci.

Bolnavi, suferinzi fizic și psihic, sfârșesc uneori la vârste destul de tinere să renunțe la străinătatea care le-a adus mai mult rău decât bine. Printre cei mai afectați de dezrădăcinare, înstrăinare, lipsa unei capacități de adaptare și integrare, dar în special de condițiile grele de muncă la care sunt supuși, se numără în mod deosebit femeile.

În ultimii ani, suferințele lor au dat naștere unei noi patologii identificată de medicii psihiatri la femeile din Estul Europei care au lucrat în Italia și în restul Occidentului: „Sindromul Italia”. Femei cu tulburări mintale în urma unei munci de 24 de ore din 24 ca îngrijitoare, mereu la căpătâiul unui bolnav, uneori chiar muribund, cu lungi perioade de surmenaj fizic și psihic care le-au făcut să cadă pradă unor neputințe din care nu mai sunt capabile să se salveze singure.

Dar pe lângă tulburările la nivel psihologic, există și români care pe parcursul anilor petrecuți prin străini dobândesc boli fizice grave, care nu le mai dă posibilitatea de a munci cu toate puterile și sunt nevoiți să se întoarcă de unde au plecat. Ce găsesc acasă după ani de zile petrecuți în străinătate?  Întoarcerea pentru ei nu este așa de simplă după cum ne imaginăm, au nevoie de îngrijire medicală, de o protecție socială din partea statului, servicii de care cu greu beneficiezi dacă pentru mulți ani ai fost un expatriat.

Felicia (nume inventat pentru că persoana în cauză ne-a cerut să nu-i dezvăluim identitatea) ne-a scris și ne-a povestit prin ce trece după ani de zile petrecuți în Italia, unde a îngrijit bătrâni până s-a îmbolnăvit și s-a întors acasă:

„Am 40 de ani și sunt fără speranțe. M-am întors în țară acum 8 ani în urmă, după ce am lucrat la Roma 11 ani ca îngrijitoare pentru bătrâni și ca ajutor casnic pentru familii. La un moment dat, m-am îmbolnăvit de poliartrita reumatoidă și mi-am pierdut serviciul, așa că am fost nevoită să mă întorc în România. În țară mi-au făcut asigurare de sănătate, dar nu am niciun venit, am făcut cursuri să îmi găsesc ceva de lucru, dar nu mă angajează nimeni. Medicii de la spitale nici nu mă bagă în seamă, mă alungă de la unul la altul pentru că nu am bani să le dau. Am ajuns să fac și tratament la psihiatrie, nu știu cum să mă mai descurc…

Aveam 22 de ani când am plecat la muncă în Italia, în România am lucrat doar un an la țesut covoare. Tatăl meu nu mă suporta deloc, îi plăcea băutura și făcea scandal mereu, acestea sunt motivele pentru care am hotărât atunci să plec. La Roma m-am simțit mereu ca o străină, nu mi-am găsit niciodată locul acolo, probabil și pentru că nu am fost prea norocoasă cu locurile de muncă. Am lucrat 11 ani din care doar 5 cu contract de muncă, iar familiile bătrânilor pe care i-am îngrijit nu m-au tratat prea bine. Am suferit mult în anii în care am fost plecată, până m-am îmbolnăvit și a trebuit să mă întorc acasă. Tata a murit între timp și acum locuiesc cu mama. Am frați, am surori, dar au și ei problemele și familiile lor.

Nu vreau nimic de la nimeni, vreau doar să atrag atenția tuturor celor plecați să se gândească bine la sănătatea și la viitorul lor. Când nu mai poți munci, și se poate întâmpla oricând asta, nimeni nu îți dă nimic pe gratis, iar în țară dacă te întorci nu beneficiezi de niciun ajutor din partea statului. Ajungi la 40 de ani, ca mine, fără niciun ban de nicăieri și fără speranță.”

Despre cei care se întorc se știe foarte puțin. S-au numărat de-a lungul anilor cei care pleacă din țară, niciodată românii care au decis să se întoarcă. Dincolo de proiecte guvernamentale, întoarcerea acasă înseamnă decizii de viaţă, mulți români au convingerea că locul lor este în România. Unii se întorc cu zâmbetul pe buze, cu speranțe și proiecte, alții cu spinarea încovoiată de muncă, cu trupul bolnav și mintea întunecată de prea multele abuzuri la care au fost supuși. Cum ar putea fi ajutați aceștia din urmă?

 
 
Formația Ritmix din Torino