Plecați de mulți ani în străinătate, românii emigranți au o legătură indisolubilă cu țara. Perfect integrați în societățile noi din care fac parte nu-și uită rădăcinile și nici pe cei lăsați în urma lor, liantul ce îi unește cu pământul natal.
Despre cât de important este să ne pese de ceea ce continuă să se întâmple în țară și după ce plecăm departe, scria recent Florina, româncă emigrată în Spania, pe pagina sa de Facebook:
«Aseară am vorbit cu ai mei. Erau atât de supărați, de dezamăgiți… Niciodată parcă nu am simțit la ei, mai ales la tata, care are 86 de ani, disperarea de acum. „Au distrus tot, tot”, îmi spunea. Mi-au dat lacrimile. Le-am spus că știu. Și că dacă aș ști că există și o minimă posibilitate să spună „da”, i-aș lua la mine. Măcar ce le mai rămâne de trăit să fie demn.
Știu că nu ar face-o niciodată.
Tata a fost de mai multe ori chemat să lucreze afară. În RDG și în Australia. Nu a vrut să plece. De unii care au venit să-l convingă îmi amintesc și acum. Eram copil, era vară, erau vișinii în rod. Și îmi amintesc ce le-a spus, când ascultam cu gura căscată ce povesteau despre viața de acolo. „Nu plec, oameni buni. În primul rând n-aș suporta să mă despart de copii, nici temporar. Și în al doilea rând, locul meu e aici, în țara mea, lângă oamenii ce mi-au fost familie când a mea n-am mai fost… Și ei au nevoie de mine.”
Era medic la țară. A muncit fără zile libere, fără sărbători, fără concedii, ani, mulți ani la rând. Putea să fie medic într-o țară în care nivelul de trai e la ani lumină de România. A ales așa, atunci, în comunism. Și a făcut tot ce a putut să fie bine și să ne fie bine. Așa cum azi fac mulți dintre voi. Oameni pe care îi admir și îi respect. Fiindcă îmi amintesc de el și de credința lui în mai bine.
Dar uite că azi, azi tata e dezamăgit și suferă. Nu pentru el, pentru cei ce rămân. „Sunt capabili să ne sacrifice până la ultimul ca să iasă ei basma curată. Nu contează oamenii, nu contează nimic pentru ei.” Stau și se uită la televizor și nu înțeleg de ce. Cu ce au greșit ei și cei ca ei, de ce copiii trebuie să trăiască și să suporte consecințele faptului că la putere s-a cocoțat o clică de infractori ce acționează în stil mafiot.
Am plâns aseară. Nu pentru România, cum și-ar putea imagina cineva. Mi-am luat și calificativul de „proastă, ce te mai consumi pentru ce e acolo, nu merită.” Ba merită. Cât cei de care mă leagă viața și dragostea sunt acolo, merită.
De ce am scris toate astea? Fiindcă nu aș vrea să trăiți niciodată nici durerea despărțirii de casă, nici durerea neputinței de a face ceva pentru cei rămași. Nici durerea despărțirii de copii, nici despărțirile pe aeroport cu gândul că ar putea fi ultima. Nu au dreptul să vă ia viața în locul în care ați ales să trăiți. Pot să aibă puterea. Dar nu pot avea oamenii!
Florina Vaipan – Spania
