Un frumos și emoționant articol scris de Francesca Borri pentru o publicație italiană, „Il Fatto Quotidiano”, atrage atenția asupra sacrificiilor, a trăirilor, a vieții dure a „badantelor” românce din Italia. În textul publicat, jurnalista italiancă scrie:
Românii se află în Uniunea Europeană. Mai mult sau mai puțin
Pentru că, în realitate, pentru noi, instinctiv ei sunt încă un pic… imigranți. Deși nimeni nu va spune vreodată „un imigrant spaniol”, de exemplu. Românii au intrat în Uniunea Europeană în 2007. Potrivit mai multor analiști de atunci, românii împreună cu instalatorii polonezi ar fi demolat rapid economia noastră. Și societatea noastră italiană, în general: după Luigi Di Maio, următorul potențial prim-ministru, în acești ani în Italia am importat 40% din criminali români.
De aceea sunt foarte curioasă să o cunosc pe această Liliana, pe care o voi avea lângă mine pentru aproximativ 35 de ore, în timp ce mă întorc cu autobuzul de la București la Roma. Aș avea o mie de întrebări pentru ea, doar că, spre surprinderea mea, primele întrebări sunt de fapt ale ei. Cum este Bucureștiul? Este într-adevăr atât de frumos cum se spune, mă întreabă femeia română de lângă mine care niciodată nu avusese posibilitatea să-și viziteze capitala țării.
Nu, nu a văzut niciodată Bucureștiul
Liliana de lângă mine vine din Constanța, de la Marea Neagră și a văzut doar două orașe în afară de cel natal: Castellammare di Stabia, unde a lucrat șase luni fără să fie plătită, iar acum Arezzo. Unde asistă o doamnă italiancă relativ tânără, are 70 de ani dar care respiră cu ajutorul unui rezervor de oxigen și trebuie să fie întotdeauna cineva în preajma ei, pentru că dacă se blochează rezervorul cu oxigen, ea nu mai poate respira.
În același bloc locuiește și sora doamnei, chiar pe același etaj, împreună cu soțul său care este bolnav de Parkinson. În cele din urmă, Liliana îi ajută pe toți trei. „Mai bine spus de toți patru, pentru că tocmai și-au cumpărat un câine. Mă ocup eu de tot. De casă, de cumpărături, de dus la medic și de medicamente”, povestește Liliana. „Și totuși”, spune ea, „am noroc. Am un contract de muncă, am un salariu și am și o zi liberă pe săptămână!” Pe care pentru că nu are propria sa casă, propriul său spațiu, o petrece la Coop.
Copiii doamnei pe care Liliana o îngrijește locuiesc în Milano. Din când în când, mai dau câte un telefon. „Dar sunt oameni cumsecade”, spune ea. „Sunt norocoasă.”
A încercat să lucreze oriunde și orice, numai să nu trebuiască să plece!
Liliana are o diplomă cu profilul chimie industrială, a încercat orice în România, numai să nu plece de acasă, a lucrat ca muncitoare, chiar și în agricultură. Dar avea doi copii mici și un soț alcoolist, banii nu le ajungeau iar de multe ori mergeau la culcare flămânzi. A decis să plece, nu pentru un viitor mai bun ci pentru un prezent mai bun pentru copiii ei! Și a fost mai bun, doar că Liliana nu a fost acolo să trăiască în prezentul lor, al copiilor săi. Au crescut singuri, cu banii munciți și trimiși de mama lor. „Astăzi au douăzeci de ani și ambii lucrează pe nave de croazieră. Cu toate acestea, mulți copii rămași în țară au avut probleme, iar astăzi sunt dependenți de droguri. Mulți cu părinții în străinătate s-au și sinucis, eu am fost mereu o norocoasă”, spune Liliana.
Dar aceea a copiilor săi nu este singura viață pierdută a Lilianei: „Cunosc și alte îngrijitoare, da. Ne întâlnim când suntem libere și mai vorbim la Coop, dar nimic mai mult”, spune femeia. „Când lucrezi ca mine ești un pic ca un om care trăiește închis într-un birou, mereu la serviciu. Nu mai ai timp și nici nu-ți mai stă capul la altceva.”
Sunt aproape douăzeci de ani de când e în Italia Liliana, iar cei ca ea nu numai că nu ne-au demolat societatea: au salvat-o!
Și asta au făcut-o în detrimentul lor. Mi se pare dificil să-i explic că în Italia bunăstarea nu există, că familiile sunt lăsate singure de către stat când ajung la vârsta bătrâneței și alte mii de lucruri. Că nu avem drepturi, că nu suntem sprijiniți așa cum ar fi normal și cum am merita după o viață de muncă.
Mulți avem o Liliana acasă, pentru noi este normal acest lucru. Așa cum, pentru Liliana viața ei este normală, chiar dacă, de fapt este un pic ca și cum ar trăi mereu într-un birou. Și un birou, printre altele, populat de octogenari, de persoane în vârstă de nouăzeci de ani, în condiții fizice și psihice adesea precare pe care trebuie să-i asiste zi și noapte. Și uneori, aceste badante se simt pentru familiile lor de origine ca niște bancomate, pentru părinți, pentru copii sau pentru soț. Care între timp poate și-a găsit pe alta!
O îngrijitoare din patru este afectată de depresie. L-au numit „sindromul Italia”.
O Italie în care însă, în ciuda tuturor lucrurilor, Liliana ar vrea să se oprească. „Acum este țara mea”, spune ea. Mai mult decât România.”
Cei ca ea nu numai că nu ne-au demolat societatea: ci au salvat-o!
