Despre situația migrației, fenomen complex și cu multe consecințe dramatice pentru România, se vorbește mult și se scrie și mai mult. Dar câți dintre noi au curajul să privească realitatea drept în față și să redea evenimentele în mod obiectiv, fără ipocrizii și fără ascunzișuri? Am descoperit zilele acestea pe pagina unui prieten virtual un discurs despre migrație, despre România de astăzi și despre viitorul românesc apropiat. Text care exprimă anumite adevăruri pe care de rușine, de vanitate sau de lașitate, de multe ori le ascundem:
În străinătate românii sunt priviți precum cetățeni de mâna a doua și tratați ca atare. Cu batjocură și cu bani mai puțini decât ar merita
Știți ce cred eu că a făcut bun pentru România migrația muncii? Nimic. Vă spun imediat de ce cred asta. Pentru că, în primul rând, a dezbinat familii. Au rămas copii fără părinți. A creat o senzație falsă că în țară se trăiește bine pentru că se adună niște bani la PIB.
Economia „duduie”, fapt care saltă, în mod artificial, prețurile. Asta o resimt cei de-aici, care nu au mia aia de euro pe lună. Care, fie vorba între noi, este câștigată cu riscul pierderii oricărei urme de umanitate.
Pentru că, în afară, românii sunt priviți precum cetățeni de mâna a doua și tratați ca atare. Cu batjocură și cu bani mai puțini decât ar merita. Iar mie mi se pare că acest fapt seamănă cu un alt fel de „experiment Pitești”. Când trăiești, pentru o perioadă mai lungă, supus unei atitudini discriminatorii și batjocoritoare ajungi să crezi că asta este starea de normalitate.
Și începi să aplici și tu același model acolo unde poți, în sfera ta de influență. Ajungi să-l tratezi de sus pe shaormar sau pe vânzătoarea de la Dedeman pentru că tu ai strâns „cu sudoarea frunții” câteva miișoare de euro pe care le îngropi, de regulă, într-un proiect megalomanic de tipul „trei etaje, șaișpe’ camere”, să aibă copiii unde să stea când ‘or crește mari. Aceiași copii care au fost abandonați cu promisiunea unei vieți mai bune. Cândva. Într-un viitor incert. Țeapă. Copiii ăia or să vrea să stea fiecare la casa lui, atunci când cresc, nu în monstruozitatea construită de tine. Mai bine le construiești un fond de economii și îi înveți ce sunt banii și cum trebuie administrați, ca să știe să facă asta când vor deveni adulți.
Oameni valoroși au părăsit România și au văduvit-o de capital uman inestimabil
Acțiune care are în prezent și va continua să aibă în viitor efecte devastatoare. Ne mirăm că în zona rurală nivelul de cultură generală și de educație este aproape de zero? Păi, cine să-i invețe carte pe acei copii? Care ajung adulți și votează. Și-și construiesc familii după același model. Și perpetuează nu doar specia ci și obiceiurile ei. Cine să-i învețe matematică? Cine să-i învețe fizică?
Am avut ocazia să cunosc un microclimat educațional viciat din zona rurală. Nimeni, nici directorul, nici inspectorul, nici colegii de serviciu nu-și ridicau vreo problemă din faptul că profesorul de fizică și matematică (apropos, suplinea și matematica) urla la elevi și-i pocnea în fața clasei în anul de grație 2013, secolul XXI. Pentru că dacă i-ar fi făcut cineva observație, pe lângă faptul că ar fi reacționat, cel mai probabil, agresiv, nu ar mai fi continuat să vină la ore, iar elevii ar fi avut de suferit dublu. Era singurul dispus să parcurgă zece kilometri, o dată la trei zile, pe un drum desfundat, de munte, ca să vină să predea acolo.
Educația este cheia dezvoltării societății pe termen lung
Eu cred că România poate fi salvată doar din interior. Este mare nevoie de implicare în societate prin acțiuni de mică anvergură, pentru moment, dar care vor avea o valoare inestimabilă pe viitor. Educația este cheia dezvoltării societății pe termen lung. Ce spun eu aici nu este o chemare la retribuție. Mult prea repede simțim gustul sângelui și dorința de a face dreptate, uitând că, nu de puține ori și noi ne-am aflat în situații în care am profitat de sistem într-o măsură mai mică sau mai mare.
Poate că doar prin introspecție și prin alegeri mici, de genul „nu mai privesc la emisiunea X”, „nu-mi mai cumpăr lucruri de care n-am neapărată nevoie”, „nu mai înjur doar pentru că așa-mi vine și oricum am dreptate”.
Încă ceva. Văd că ne aflăm la coada clasamentului în Europa la capitolul consum de cultură. O fi și asta o explicație. Telefonul „belea” și pantofii „beton” sunt mai importanți decât un spectacol de teatru sau o carte. Hai, să ridice mâna sus, cine… Nu mai zic. Mă rog, știm noi. Pe mine mă doare inima când văd săli de spectacol goale și mall-uri pline.
Văd oameni care și-au asumat să trăiască din artă și încearcă să facă asta cât mai bine. Actori, regizori, scriitori. Ignorați și lăsați să sufere de foame, la propriu, obligați, uneori, să-și trădeze menirea artistică pentru un job de agent imobiliar, asigurator de case, shaormar, sau mai știu eu ce. Nu spun că munca-i vreo rușine, eu personal am lucrat multă vreme pe șantier. Și oricum, nu despre mine e vorba aici. Eu n-am vreo calitate artistică pe care să simt că dacă n-aș pune-o în slujba semenilor s-ar pierde vreo valoare universală.
Dar știu oameni. Care fac lucruri absolut fabuloase. Pe care nu le vede nimeni. Și se sting. Ei chiar se pierd. Se acresc de la indiferență. Se blazează. O să plângem după ei.
În livada aia de portocali din Spania, cu trei euro pe oră!
(Lorin C.)
