Badantă în Italia: În Veneția, la o masă, o româncă își șterge lacrimile și scrie

Plouă. Peste Veneția s-a întins un cer plumburiu și umed ca un scutec. Atmosfera e tristă, trecătorii grăbiți. Nu e frig dar umezeala vâscoasă îți pătrunde în oase, în creier, în suflet. Am decis să ies „în liber”, simțeam nevoia să fac puțină mișcare, să văd alte chipuri, să aud pe cineva vorbind, să văd copii. Mi-era dor de frumos.

După o plimbare de vreo oră, am intrat la terasa barului apropiat de casă, mi-am luat o cafea și un pahar de apă, cu gândul la relaxare, înainte de a mă întoarce în „colivie.” Am observat un grup de badante și ele în orele libere. Vorbeau în limba rusă și își savurau triste și plictisite cafeaua. Una dintre ele, în mod special, mi-a atras privirea.

Era tânără, nu cred că avea 35 de ani și avea niște ochi triști, inefabil de triști.

Fără să vreau mă izbește chipul a cărui privire îmi rămâne ca o arsură pe retină, dar mai ales în suflet și mă năpădește sentimentul de milă, de neputință. Mă impresionează tristețea adunată în ochii ei. Trăsăturile, dar mai ales ochii ei redau cu fidelitate zbuciumul interior. Cuvintele sunt seci, lacrimile inutile, lamentările deșarte, în schimb, o privire spune totul. Am senzația că în lumina aceea tulbure s-au adunat toate necazurile nerostite ale lumii… și sunt ținute acolo, captive, ca într-o închisoare din care nu mai pot fi eliberate.

Aș vrea să-i iau de pe suflet povara, dar cum? Mă gândesc ce o poate face pe această femeie să sufere atât, ce se poate ascunde în sufletul ei, în trăsăturile aproape imobile, tot timpul aceleași, fără nici cea mai mică urmă de zâmbet sau lumină. Mă întreb, o fi singurătatea, lipsa banilor, viața grea, dorul de cei dragi sau toate la un loc? Oricum, mă copleșește tristețea ei, mă face să o compătimesc, să-i fiu alături, gândindu-mă că aș putea fi oricând în locul său.

UP SERVICE DESPĂGUBIRI

Pentru orice femeie nemulțumirile și neîmplinirile adunate se transformă într-un final într-o tristețe devastatoare. La început, lacrimile îneacă insatisfacțiile, dar după ce izvorul a secat privirea devine pierdută, ochii își pierd lumina, în lipsa oricărei urme de zâmbet obrajii cad și odată cu ei, gura devine tristă, umerii și spatele se încovoiază sub greutatea gândurilor, iar aerul personal dezvăluie răni nevindecate.

Privirea aceea încețoșată de durere este veșnic în pământ sau în gol. Am impresia că scormonește pământul în căutarea unor soluții la problemele sale. Ce lipsește din acea privire? Lumina! Lumina aceea divină pe care numai starea de bine interior o poate da… lumina unică care se reflectă din interior spre exterior, lumina sublimă specifică femeii.

Oricât am lupta cu starea copleșitoare de tristețe, oricât ne-am strădui să ne ascundem sub machiaj, ochii ne trădează. Șuvoiul de tristețe se revarsă asupra celor din jur într-un strigăt disperat. Ne ducem crucea resemnate în fața sorții, fără a pretinde nimic. Ne supunem dogmelor și destinului.

Îmi adun pixurile și caietul de pe masă și cu privirea în pământ, cu umerii și spatele încovoiat de tristețe, părăsesc terasa. Mă gândesc: oare ce ar face-o fericită ?
Am fost „în liber”. Mai bine stăteam acasă.

Dacă treceți prin Veneția și pe o terasă, la o masă, vedeți o femeie care scrie în timp ce-și șterge lacrimile, să știți că nu este o nebună. Sunt eu! Binecuvântate să fiți în tot ceea ce faceți!

Elena Grosu, Veneția – Italia