Nu am să-i dau numele, nu are importanță. Este una dintre multele noastre conationale care a reușit să prindă un post de infirmieră la un spital de stat din sudul Italiei. O fată frumoasă, cu păr lung, negru și cu doi ochi albaștri care te străpung până în adâncul sufletului atunci când îi privești. O siluetă de invidiat și un mers maiestuos ca de zeiță greacă. O frumusețe de fată!
Încă de la prima vedere, după trăsăturile feței și atitudinea pe care o avea, am înțeles că e româncă. Avea acel ceva particular în modul de a se comporta, de parcă ar fi lăsat de înțeles cât de sigură și mândră e de ea și cât de bine s-a integrat aici, în Italia.
Când am auzit-o pentru prima dată vorbind m-am convins că e de-a noastră. Accentul pe care nu-l poți ascunde niciodată ieșea la iveală oricât s-ar fi străduit și un tic verbal moștenit probabil încă de la începuturi o dădea de gol: cuvântul italian „che”, îl pronunța „ca”. Un mic tic verbal, nu atât de grav, cât mai degrabă unul care o demască.
Avea cartela mea medicală în mâini, știa că sunt româncă, și totuși nu mi-a adresat niciun cuvânt, nici în românește, nici în italiană. Se ținea la distanță. I-am înțeles comportamentul și am lăsat-o în pace.
Cum însă eu nu sunt una care să stea nepăsătoare când întâlnește un conațional aici, la mii de kilometri depărtare de casă, încet, încet, am încercat să mă apropii de ea. La început a refuzat să-mi vorbească românește și mi-a explicat că ea de când a ajuns aici se ține departe de români, pentru că românii fură, mint, fac trafic de droguri, se îmbată și încă multe altele.
Nu am contrazis-o, nu pentru că nu aș fi avut argumente, ci doar pentru că voiam să-i înțeleg pe deplin comportamentul și cum de a ajuns la o astfel de părere. Aș fi putut să-i spun că în ochii unui italian și ea este tot o româncă și relele pe care le fac românii o ating un pic și pe ea, așa cum toate laudele la adresa românilor ne măgulesc în orgoliu pe noi toți.
După alte câteva zile, am reușit s-o fac să-mi vorbească românește. Am lăudat modul de cum am fost tratată în spitalul lor, cât de mulțumită sunt și recunoscatoare pentru tratamentul de care am beneficiat acolo. Abia atunci s-a pornit cu o serie de invective la adresa italienilor. Cât sunt de parșivi, cum o tratează cu dispreț, că sunt rasiști, prefăcuți, și alte alea.
Am rămas stupefiată, m-a lăsat fără cuvinte. De unde până mai două zile în urmă nu voia să-și recunoască originile și-și renega compatrioții, acum îmi arăta că nici cu italienii nu stătea chiar pe roze. Chiar nu știam ce să mai cred! Mi-a transmis o tristețe fără margini, avea fata asta un suflet rupt în două, împărțit între două lumi, fără să-și găsească liniștea nici de-o parte, nici de alta.
Seara următoare, i-am dat primele două numere din Rotalianul – Revista românului din Italia, ediția tipărită. A rămas ca la dentist! Privea revistele și nu-i venea să creadă că sunt scrise în limba română! Le strângea cu grijă la piept, mă privea și-n același timp îmi punea întrebări pe bandă rulantă:
Cine le-a tipărit? De unde se pot cumpăra? Când va apărea următorul număr? Eu de unde le am? De data asta spunea totul în românește. Mi-am dat seama în momentul acela că, fără voia ei, a lăsat să-i cadă masca și sufletul i-a ieșit la iveală.
Poartă în suflet aceleași nostalgii ca noi toți, doar că știe să le ascundă mai bine. Peste noapte, după ce le-a citit pe amândouă, m-a trezit din somn să mă felicite pentru articolul meu. Părea sinceră, mai ales că nu a mai avut răbdare să aștepte până dimineață pentru a mă felicita și m-a trezit în miez de noapte.
Cine ești tu fată dragă și ce anume te-a determinat să-ți ascunzi originea? De ce crezi tu că e o rușine să fii român? Și de ce încerci cu tot dinadinsul să pari ceea ce nu ești?
Sufletul obosește de la masca pe care o porți și răbufnește, emoțiile, trăirile, nostalgiile tale ies la suprafață când te aștepți mai puțin. Îti doresc să-ți găsești liniștea și să te accepți pentru ceea ce ești, nu pentru ceea ce crezi că vor ceilalți să fii!
Autor: Tanța Stroia – Pagina de Facebook: Străin printre străini
