„Într-o zi… Cioran a dispărut” – 22 de ani de la trecerea în neființă a marelui Emil Cioran

Emil Cioran

Născut în satul Răşinari din Transilvania, la 8 aprilie 1911, acest fiu de preot ortodox s-a lăsat cuprins în tinerețe de febra naţionalismului, simpatizând mai întâi cu hitlerismul, iar apoi cu Garda de Fier, mişcarea fascistă apărută în România. A fost „o greşeală”, potrivit propriilor cuvinte, pe care a renegat-o ulterior, dar care a stat la baza operelor sale din viitor. „Mi-am urât ţara, i-am urât pe toţi oamenii şi tot universul. Îmi rămânea doar să mă urăsc pe mine: ceea ce am şi făcut, odată cu revenirea disperării”, scria el.

În 1940, la 29 de ani, Emil Cioran publicase deja cinci cărți în limba română când a decis să se mute definitiv la Paris, unde primise o bursă de la Institutul Francez din Bucureşti.

După ce operele sale au fost interzise de regimul comunist din România, Cioran a renunţat la limba lui maternă în 1947 şi a decis să scrie doar în franceză, într-o limbă cizelată, în care gustul său pentru aforism se aliază cu un anumit lirism. „Stilul, care m-a interesat atât de mult, l-am adoptat pentru că am văzut în el o sfidare a neantului”, scria Emil Cioran în renumitele sale „Caiete”.

Deşi a trăit în Franţa până la moarte, nu a cerut niciodată cetăţenia franceză.

Apropiată de Eugen Ionescu, Samuel Beckett, Henri Michaux şi Fernando Savater, filosofia sa a fost inspirată de Friedrich Nietzsche, Arthur Schopenhauer şi Søren Kierkegaard.

În 1990, la 79 de ani, era considerat cel mai important stilist francez al secolului şi era condamnat să trăiască o bătrânețe chinuitoare şi delirantă, marcată de boala Alzheimer. Unul dintre martorii importanți ai ultimilor ani din viața lui Cioran este filosoful Gabriel Liiceanu. „Nu mizase, în privinţa sfârşitului său, pe uitarea totală. Boala începuse la scurtă vreme după ce, în 1990, terminasem convorbirea filmată cu el”, relatează Liiceanu în eseul „Moartea lui Cioran”.

„Într-o zi… Cioran a dispărut”

Liiceanu a observat cum necruțătoarea boală Alzheimer câştiga teritoriile altădată stăpânite doar de geniul lui Cioran. „Aflându-se la Editura Gallimard, uită drumul spre casă. Doi ani mai târziu este internat la Spitalul Broca din Paris, pierzând darul care nu ne este dat decât nouă, oamenilor, şi grație căruia el supravieţuise: cuvintele”.
„Într-o zi… Cioran a dispărut”, rememorează Liiceanu o altă întâmplare de la spital. „Infirmierele l-au căutat vreme de ore, descoperindu-l, în cele din urmă, în dulapul din camera lui. Le-a mărturisit că e sfârşit de oboseală pentru că se plimbase ore întregi, printr-o noapte desăvârşită, într-un oraş necunoscut. L-am văzut ultima oară, la spital, în vara lui 1994. Între timp, uitase mersul şi se afla într-un scaun cu rotile”.

Ultimele zile ale vieții sale au fost însă o neprogramată întoarcere la rădăcini. Deşi uitase cuvintele şi nu-şi mai aducea aminte cine este şi ce făcuse în viață, Cioran a început să vorbească, dintr-odată, în limba română. Nu o mai vorbise de mai bine de 50 de ani, dar boala, ca şi viața, are şi părţi bune. Specialiştii afirmă că revenirea la limba maternă ține de fenomenul uitării, definitoriu pentru demența senilă de tip Alzheimer. Că boala, încetul cu încetul, îți confiscă amintirile în ordinea lor inversă şi că, la final, rămâi cu limba maternă şi cu imaginile primilor ani de viață.
Când a murit, pe 20 iunie 1995, la 84 de ani, Emil Cioran era un copil fericit.

Surse: Wikipedia, libertatea.ro

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Te-ar mai putea interesa

Publicitate
Susține publicația noastră!