Italia: Mesajul de rămas bun al unui consul general către românii lui „italieni”

Mesajul de rămas bun al unui consul general către românii lui „italieni” (text preluat de pe pagina de Facebook al consulului general al României la Bologna, Eugen Șerbănescu):

„Doamnelor, domnilor
Prieteni,

La încheierea misiunii mele la Bologna, ţin să vă mulţumesc cu sinceritate pentru colaborare şi înţelegere, pentru succesul comunicării noastre, atât instituţionale cât şi personale. Mulţumesc, în acelaşi timp, celor – nu puţini – care m-au onorat şi bucurat cu prietenia lor.

Am încercat, împreună cu colegii mei, să vă servim cât se poate mai bine şi am orientat Consulatul în acest sens, aşa cum am procedat şi în mandatele mele anterioare, de la New York şi Los Angeles. Cum am oroare de sechela stalinisto-comunistă (între atâtea care încă ne bântuie) prin care cel aflat în spatele ghişeului se crede stăpânul celui ce se află în în faţa lui, vreau să cred că am reuşit să debarasez ghişeele Consulatului de la Bologna de această pacoste comportamentală. În acest scop, între altele, am dublat resursa umană, cu accent pe angajările din comunitate. De unde, în iulie 2013, am găsit în schemă doar un funcţionar pe plan local, acum sunt şapte. Ca şi cei veniţi din Centrala MAE, ei au valoare – profesională şi umană. Sunt capabili şi muncitori. Fără ei, Consulatul nu ar putea funcţiona.

Paralel cu aceste chestiuni practice, dar în egală măsură, m-a interesat să clădim încrederea între comunitate şi noi, membrii Consulatului. Încrederea nu înseamnă să fim mereu de acord, ci să ne respectăm şi să credem în buna-intenţie a celuilalt, chiar dacă uneori nu înţelegem de ce proepinentul susţine un punct de vedere sau altul. Mărturisesc că, procedând în acest fel, urmăream de fapt să construiesc încrederea între dumneavoastră şi autorităţile statului român, pe care le-am reprezentat – cred eu şi poate şi dumneavoastră – cu eficienţă, fără ca (unele dintre ele) să-şi dea neapărat seama de acest lucru. Nu am fost un funcţionar “cu mânecuţe”, care “trage obloanele” la cinci fără zece şi pleacă să-şi vadă de-ale lui, ci un demnitar de conştiinţă şi de vocaţie publică, 24 din 24, atitudini verificate şi la cutremur, şi la cele câteva rânduri de evenimente electorale gestionate fară probleme, şi la manifestările organizate de comunitate, şi în punerea în operă a programelor de colaborare instituţională cu biserica ortodoxă, cu biserica greco-catolică, cu reprezentanţii tuturor cultelor prezente în aria noastră de competenţă consulară – Toscana, Emilia-Romagna, Marche, San Marino, şi în luările de poziţie publice, reflectate în ziarele italiene, faţă de generalizările ofensatoare la adresa comunităţii române, şi în toate celelalte episoade pe care nu le mai amintesc acum. Am sentimentul că – deşi, prin forţa lucrurilor, proiectele mele personale creative au stagnat – nu am irosit aceşti ani. Din contră, în subsidiar am cunoscut realităţi şi faţete ale condiţiei umane, confruntată cu presiunea înstrăinării de spaţiul nativ, care vor putea da profunzime lucrărilor mele viitoare, în caz că vor prinde viaţă.

Am satisfacţia că activitatea mea în serviciul public – şi la New York, şi la Los Angeles, şi acum, la Bologna – s-a aşezat, firesc, în consonanţă cu activitatea mea publicistică, de editorialist şi redactor-şef adjunct la România liberă, pe vremea când ziarul era publicaţia-stindard a instaurării democraţiei în ţara noastră, în anii frenetici de după evenimentele din decembrie ’89, era porta vocea aspiraţiilor de aderare la NATO şi UE. Dar cine îşi mai aminteşte de toate acestea? Tempi passati. În schimb, dintre liderii de opinie de atunci care militau pentru reîntoarcerea României cu faţa de la Est la Vest, puţini am fost la început, mulţi am rămas de-a lungul timpului…

Mulţumesc celor 20 de organizaţii şi asociaţii din Italia care au trimis scrisori de susţinere a mea la Bucureşti. Ele reprezintă, pentru mine şi soţia mea Roxana – căreia îi mulţumesc pentru munca de voluntariat depusă cu copiii români din comunitate şi, în general, pentru contribuţia la succesul acestei misiuni – aprecierea maximă, de care suntem mândri. Desigur, s-a dovedit a fi un superb exerciţiu de zădărnicie. Explicaţia este foarte simplă şi veche de când lumea: solidaritatea e mult mai slabă decât complicitatea. Oricum, contează gestul de sprijin şi, mai ales, simbolistica lui. Una peste alta, am ieşit mai inspirat din această misiune – şi sper că şi dumneavoastră. Nu trecem neapărat printr-o perioadă de meritocraţie (deşi sunt şi cazuri izolate), dar când a fost altfel la Porţile Orientului, fie ele chiar şi europene?

Totuşi, în pofida acestui motagne-russe existenţial de factură bizantină la care suntem sortiţi, ar fi o greşeală de neiertat să ne negăm identitatea, să nu-i învăţăm româneşte pe copiii noştri, să nu ne ţinem de datini şi obiceiuri, să nu mergem la lăcaşurile de cult, într-un cuvânt – să fugim de ceea ce nu putem fugi : matricea noastră etnică. Oamenii care ne dezamăgesc sunt trecători, dar ţara e perenă. Foarte puţini dintre dumneavoastră au venit de voie în Italia. Cei mai mulţi au venit de nevoie. Fiecare are povestea lui care l-a izgonit din ţară – sau care îl reîntoarce în ţară. E vorba de un pachet de iluzii şi deziluzii îngemănate, de multe ori imposibil de explorat nu numai de către cei care stau pe margine şi chibiţează, dar chiar şi de către cei în cauză. De aceea, a încerca să “ne răzbunăm”, să ne cenzurăm identitatea, să “ne supărăm” pe ţară ar fi cea mai proastă alegere, care, pe termen lung, ne duce sigur în nisipurile mişcătoare ale nefericirii. Integrarea în spaţiul italian nu înseamnă deloc reprimarea propriei identităţi.

Or, tocmai de aici apare problema într-adevăr serioasă, la care trebuie să fim atenţi: unde ne simţim acasă – aici sau acolo? Pentru că despre asta este vorba în esenţă: unde te simţi acasă. Şi din această dilemă nu putem ieşi. Cel mai agonizant ar fi – nici aici, nici acolo… Adică nici în Italia, nici în România. Şi-atunci, ce e de făcut? O soluţie ar fi naveta. Mai rar sau mai des, după punga şi nevoile metafizice ale fiecăruia. Caragiale însuşi – care poate că reprezintă chiar chintesenţa eposului românesc – a folosit, încă de pe la începutul secolului trecut, pe ruta Berlin-Bucureşti şi retur, acest procedeu de supravieţuire ego-identitară (adică de conciliere a egoului – nerecunoscut de conaţionali la justa lui valoare – cu irepresibila atracţie a spaţiului nativ). Mai înaintea lui, prin secolul XIX, boierul Vasile Alecsandri, dramaturg, poet, diplomat, ambasador, făcea şi el naveta Mirceşti – Paris şi retur. Nu, nu înseamnă că suntem un popor sortit să facă naveta. E doar temporar. Adică provizoriu. E-adevărat însă că va mai dura ceva. Pentru că, nu-i aşa?, să nu uităm — nimic nu durează mai mult decât provizoriul.

Pân-atunci, s-auzim de bine. Vă salut cu reverenţă.

Eugen Şerbănescu”

Despre Eugen Șerbănescu:

Eugen Șerbănescu este membru al Uniunii Scriitorilor din România, obținând mai multe premii literare pentru dramaturgie, comedie și beletristică. Din anul 2013 a ocupat funcția de consul general al României la Bologna, Italia. Până la sosirea în Italia a fost şef al Consiliului Naţional al Cinematografiei de la Bucureşti iar între 1998 şi 2002 a fost consul general la New York şi Los Angeles.

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Mai multe articole mai jos

Publicitate
Susține publicația noastră!