Italia și iluzia fericirii. Țara unde m-am îmbolnăvit, într-o zi nu am mai putut să mă ridic de jos

„Numele meu este Anca și în curând o să împlinesc 52 de ani.”, așa își începe lunga poveste Anca Maria Nistor, originară din Fieni, județul Dâmbovița dar care trăiește de mulți ani împreună cu familia la Padova, în Italia. Anca a muncit mult și s-a îmbolnăvit grav în Italia riscând să-și piardă viața, iar despre asta povestește pe blogul ei, suntinvalid.com din care redăm o parte din text:

„În iunie 2003, am decis să vin în Italia, când mi-am dat seama că în țara mea dragă, nu am nicio șansă să ofer copiilor mei un trai decent. Aveam 38 de ani și sufletul plin de speranță, speranță ce a învins îndoiala și teama de a-mi lăsa copiii acasă, și m-a împins spre ceea ce credeam eu că o să fie lumina, salvarea, drumul către o viață mai bună pentru toți. Aici, în Italia, era soțul meu, venit un an înainte, deci nu am avut probleme cu cazarea sau strictul necesar, în vremea aceea el avea un loc de muncă. Totuși, nu erau câinii cu covrigi în coadă, așa cum vorbea lumea pe acasă, nu era tărâmul mult visat. Dificultăți multiple care cu timpul au fost depășite și în decurs de trei ani am reușit să ne aducem unul din copii aici, la școală și în felul acesta am stins unul dintre focurile care ne ardeau sufletele. Următorul l-am stins câțiva ani mai târziu și în sfârșit eram toți împreună, mulțumiți și cu sufletele pline de speranță.

- Continuarea articolului după publicitate -

Munceam mult, până într-o zi, când nu am mai putut să mă ridic din pat

Însă problemele au început să apară odată cu criza economică, soțul meu a rămas fără un loc de muncă, iar eu eram nevoită să muncesc până la epuizare pentru a trăi. Lucram la 3 locuri de muncă într-o zi, plecam dimineața la 6:30 de acasă și mă întorceam seara după ora 19:00, inclusiv sâmbăta. Dacă era nevoie, lucram și duminica. Masa de prânz era un sandvici mâncat undeva, pe o bancă într-un parc, sau în spatele unei mașini, într-o parcare, rareori puteam mânca la al treilea loc de muncă, o puteam face numai dacă nu era nimeni acasă. Tot timpul eram pe fugă, tot timpul cu teama că nu o să ajung la timp, eram și am rămas o persoană punctuală. Munceam mult, dar aveam o mare satisfacție seara când ajungeam acasă și îmi găseam familia așteptându-mă să luăm cina împreună.

Toate acestea până în ziua de 19 iunie 2013, când nu m-am mai putut ridica din pat. Mă simțisem slăbită și cu o zi înainte, dar nu am dat importanță, am pus totul pe seama oboselii și am gândit că o să-mi treacă până a doua zi, dar m-am înșelat. Era miercuri, 19 iunie 2013. M-am trezit, eram conștientă, dar nu mă puteam ridica din pat, eram transpirată și îmi era sete, beam apă dar nu reușeam să-mi potolesc setea. Soțul meu se ruga de mine să mă ridic, să mergem la urgență dar eu simțeam că nu pot. În cele din urmă, fiica mea a sunat la ambulanță.

La spital mi-au spus că se suspectează că aș avea o infecție la unul din plămâni, dar eu nu realizam cât de grav este. Îmi amintesc doar setea și faptul că îmi schimbau mereu măștile de oxigen, una mai sofisticată decât alta, iar eu nu înțelegeam de ce îmi tot pun atâtea măști de oxigen, eu respiram singură, fără probleme, dar ei în monitoare vedeau cu totul altceva și nu ce mi se părea mie.

Am fost în comă indusă timp de 23 de zile

Cam atât îmi amintesc din fatidica zi de 19 iunie 2013, apoi am intrat în lumea viselor, vise pe care o să mi le amintesc toată viața. M-am visat în diverse locuri, în diverse ipostaze, un singur aspect comun: nu mă puteam mișca în niciunul din vise. În multe dintre vise predomina albul sub forma zăpezii, dar nu am văzut lumina și nu am fost îndemnată să merg către lumină, chiar dacă am fost resuscitată de mai multe ori într-o zi, asta am aflat-o după ce m-am trezit.

La început am auzit că cineva striga la mine să mă trezesc, să nu mai fiu leneșă și se plângea că dorm tot timpul. Am deschis ochii și am văzut o infermieră,  dar am adormit din nou până când am auzit vocea fiicei mele și m-am trezit ca să vorbesc cu ea. Eram confuză, aveam halucinații, când m-am trezit de-a binelea era 22 iulie, trecuse mai mult de o lună de la ultimele amintiri.

Totul a început cu o bacterie, Klebsiella pneumoniae, pe care o avem cu toții în organism, dar în mod normal nu face rău, doar că eu am contactat-o pe cea rea, nu știu de unde, putea fi de la unul din locurile de muncă, putea fi din casa în care locuiam și unde era o umiditate de nedescris. Era tot timpul mucegai pe toți pereții, în fiecare săptămână spălam cu clor și cu tot felul de soluții antimucegai și nici nu apuca să se usuce că un alt strat de mucegai se forma. Nu știu de ce m-am îmbolnavit doar eu dintre toți care locuiam acolo, dar sunt mulțumită că am fost eu și nu un alt membru al familiei mele.

Medicii italieni mi-au salvat viața

Cum spuneam, Klebsiella pneumoniae este foarte periculoasă dacă ajunge în sânge sau la plămâni. La mine a ajuns și în sânge și la plămâni, cea mai rea ipoteză, am facut rapid șoc septic și organele mele au început să cedeze unul după altul. Nu știu care a fost primul, se pare că au fost plămânii, apoi inima, rinichii, singurul organ care n-a cedat a fost ficatul și ăsta a fost un lucru bun. M-au resuscitat de mai multe ori într-o zi și apoi au fost nevoiți să-mi atașeze o mașină numită ECMO ( ExtraCorporeal Membrane Oxygenation), care îmi filtra și oxigena sângele.

Inițial a fost inventată pentru copii și doar cu puțini ani în urmă se încercase și pe adulți, a fost norocul și salvarea mea. În mod normal se folosea 5 zile maxim, dar la mine a fost folosită 22 de zile și deja a fost un record. Cu alte cuvinte, această mașină lucra în locul inimii și al plămânilor mei, în timp ce acestea se refăceau prin repaos. Curând mi-au cedat și rinichii mi-au făcut dializă. Am spus aici în mare ce am înțeles eu, deși am învațat multe în lunga mea recuperare, nu știu mare lucru, ideea a fost să vă fac să înțelegeți ce mi s-a întâmplat. Organismul uman este un mecanism mult prea complicat și misterios, nu toți ajungem să-l înțelegem. Cel mai bine știu cei din familia mea, care au trăit din plin reuperarea mea, nimeni nu le dădea nicio speranță, șansa mea de supraviețuire era unu la o mie.

Pericolul trecuse dar greul era abia la început. Aveam traheostomie și o canulă care mă ajuta să primesc aer, nu puteam respira singură, deși eu nu-mi dădeam seama, eram mult prea confuză, iar această canulă făcea imposibilă vorbirea, vorbeam dar nu se auzea nimic, dacă cineva voia să mă înțeleagă, trebuia să-mi citească pe buze.

Am rămas la reanimare până în 21 octombrie 2013, un pic mai mult de 4 luni, luni grele cu multiple intervenții chirurgicale, multiple broncoscopii și multe alte probleme. Am rămas cu amintirea frumoasă a personalului de acolo, persoane cu mult suflet care aveau grijă de bolnavi ca de niște copii, medici atenți, preocupați de starea pacienților. I-am îndrăgit pe toți și mi-au rămas în amintire ca niște buni prieteni și niște oameni speciali, care-și făceau datoria fără să țină cont de rangul social sau de naționalitatea pacienților, toți erau egali.

Am stat deseori și m-am gândit ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă eram acasă, în România, erau mai multe variante, poate că nu mi s-ar fi întâmplat nimic și acum eram sănătoasă, poate mi s-ar fi întâmplat și ăsta era sfârșitul meu, concluzia este că am fost norocoasă că am fost aici și am avut șansa aia dintr-o mie. După ce am ieșit din spital, am văzut la televizor cazul unui băiețel în vârstă de doar 7 ani, cu același diagnostic și care a avut neșansa să fie tratat în România, unde nu a supraviețuit. Viața e o mare nedreptate…

În martie 2015, am reușit să schimbăm casa, o mare schimbare, aveam o casă mai mare, mai frumoasă fără pic de umiditate. Și cu lift. Numai Dumnezeu știe cât de mult am urât casa unde m-am îmbolnăvit și cât de mult mi-am dorit să plecăm de acolo. Aici locuim și acum avem toate condițiile, mult mai mult spațiu și o chirie mult mai mică. Îmi amintesc adeseori că atunci când căutam casă și am găsit-o pe cea urâtă, am întrebat-o pe fata care stătuse acolo, tot româncă, de ce pleacă: „Am găsit în altă parte mai bine și cu aceeași bani”, a fost răspunsul. Poate că dacă ea mi-ar fi spus atunci motivul adevărat, anume umiditatea si liliecii care vara ne intrau in casă, nu am fi luat acea casă, iar toate acestea nu s-ar fi întâmplat. Niciodată nu putem sti ce va fi mâine, dacă am ști, poate lumea ar fi mai bună și poate multe rele nu s-ar mai întâmpla. Aveți grijă de sănătatea voastră!”

Pentru Anca au urmat alte suferințe, multe alte complicații pe care le-a înfruntat cu demnitatea și curajul omului care se agață de orice fir pe care i-l mai lasă viața. Astăzi, după ce i-a fost amputat un picior și cu probleme grave de auz, după un AVC (ictus) ischemic suferit, își așterne traumele suferite în rânduri de o mare sensibilitate. Vă invităm să-i citiți povestirile pe blogul Sunt invalid. Sunt cutremurătore!

Susține publicația noastră!
CrystalDENT Milano CrystalDENT Milano

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Mai multe articole mai jos

Publicitate