Cu exact doi ani în urmă, când își făcea valiza ca să vină la noi, mama m-a întrebat ce să-mi aducă. O bucățică de casă, i-am răspuns. Și, pentru că ghioceii erau înfloriți, mama a smuls câteva fire, i-a învelit într-un ziar umed, apoi într-o băsmăluță.
La vamă pachețelul bizar n-a trezit nici o suspiciune, ei nah, ce poate duce periculos bătrânica această elegantă!? (…)
Ghioceii au ajuns vestejiți și triști dar, cum se întâmplă și cu oamenii, cei plăpânzi la vedere au resurse inepuizabile. I-am plantat într-un ghiveci și anul următor au răsărit viguros. Dar n-au înflorit.
Despre toate acestea le povesteam (…) prietenelor mele.
Ca sa mă consoleze, una dintre ele a venit la ziua mea de naștere cu un ghiveci de ghiocei înfloriți. Eu nu-s pretențioasă în materie de flori și m-am bucurat de toate, aceștia însă, au cântărit cât o piatră scumpă!
După ce a trecut iarna și am început să scociorăsc în gradină și să fac ordine în ghivece, m-am gândit sa plantez ghioceii, toți ghioceii, într-un colț mai dosit. Zis și făcut. Apoi am uitat. Și iată că anul acesta, plângându-mă de timp urât, de ploi și vânt, mă uitam, cu dor, de după geam la grădină. Plimbându-mi așa privirea printre romanițele care apar imediat cum temperatura depășește 5’… văd un ghiocel. Înflorit, desigur. M-am dus repede, prin ploaie, să mă conving. Da, da, înflorise. Și alții erau pregătiți să înflorească. Toți! Și cei francezi, și cei basarabeni!
Dacă aș fi o fire sentimentală (dar nu sunt) aș face o comparație de genul prieteniei între popoare. Dar pentru că latura mea practică (și puțin sarcastică) predomină, voi afirma că un sol fertil și propice face bine la orice emigrant, iar cei din partea locului îi acceptă (și îi lasă să înflorească) dacă nu îi incomodezi. Uite așa, ca ghioceii aduși de mama la Paris!
Lilia Foalea – Paris, Franța
