Din jurnalul unui emigrant român: Note matinale despre desprindere

Mă gândesc dacă a fost doar o simplă plecare, o despărțire de scurtă durată, sau o desprindere pe care aș putea să o întrerup în orice moment al vieții mele. Nu știu dacă să pun semnul întrebării în finalul primei fraze. Mai bine nu, să pară mai convingătoare. „Zgomotul din târg nu se aude din casă” – e o vorbă pe care am auzit-o de la un algerian foarte bătrân. Asemănătoare într-un fel cu „socoteala de-acasă și cea din târg”, atrăgând atenția asupra faptului că previziunile se împlinesc doar în puține cazuri. Am plecat acum aproape douăzeci de ani. Din furie, din multă silă și, recunosc oricând, un pic de inconștiență. Pentru că nu voiam să mă scufund într-o „ghetoizare” socială, culturală și politică fără sfârșit. După mandatul lui Constantinescu se pregătea Iliescu să revină pe cai mari și să domine iarăși. Ceea ce s-a și întâmplat. Am lăsat în urmă o societate aflată într-o permanentă stare de latență, imposibil de trezit din punct de vedere civic, comunist-nostalgică, dispusă să pupe în orice condiții papucul unui tătuc pentru a i se satisface nevoile primare. Deseori, nici pe acelea. Acum vor apărea apostolii lui „nu generaliza, te rog, că nu-i așa” și îmi vor da peste degete, că nu suntem toți la fel. că unii vorbesc, se revoltă… Da, așa este. Ar fi culmea să nu fie. Altfel, România ar fi avut demult lacăt pe ușă.

Desprinderea o simt ca pe o încercare de a părăsi viața pe care alții ți-o concep, ți-o trasează, mereu alții te împing de la spate, iar tu ești obligat să o trăiești fără să te abați de la regulile lor, fără să crâcnești, nu poți să mârâi, să critici, să ai altă părere, să tragi alte concluzii sau să te așezi pur și simplu în alt unghi și să privești de acolo. Nu se poate, trebuie să fii încartiruit în gloată și să respiri în cadență, să gândești la comun și să acționezi doar sub baghetă. Este plăcerea, inaccesibilă multora din păcate, pe care ți-o oferă ruperea de sine, posibilitatea de a (te) mimetiza cu alți oameni, alte culturi, alte sisteme sociale, se produce în acele momente plecarea dintr-un mediu frânt, devastat, dezamăgitor până la isterie, paradoxal sortit confuziei permanente. Așa percepeam atunci. S-a mai schimbat ceva între timp?

Desprinderea este, printre multe altele, intenția de a înceta să fii un intrus atunci când scrii sau vorbești fără a aplica filtre propriului discurs, este șansa de a-ți oferi momente de reverie, de utopie hrănitoare într-o lume care nu mai are de mult asemenea preocupări lipsite complet de pragmatism. Este atitudinea față de locul pe care alegi să-l părăsești pentru că a reacționa înseamnă mereu a acționa, de cele mai multe ori conștient, împotriva propriei tale persoane și a propriilor tale interese Și devine frustrant. Nu poți trăi la nesfârșit într-o continuă iritare. Desprinderea mi-a arătat, de la distanță, că pot fi și mai trist uneori: de aici se vede mult mai bine că oamenii s-au specializat în a se urî și a se ucide fără regrete. Pentru că distanța îți oferă calm și o perspectivă diferită din care să poți analiza. Mi-a mai demonstrat și că pot să-mi explorez și să-mi înțeleg frontierele sufletului fără a muri de foame, fără a face compromisuri mizerabile la tot pasul.

Plecând, am lăsat în urmă o clasă politică imundă pe care o condamn în totalitate pentru răul imens făcut oamenilor, pentru dezintegrarea societății și pentru rea-voință. Cu excepțiile de rigoare (să nu generalizăm, nu?), sunt urmașii tembelismului comunist, acționează bolșevic, în haită, și mențin intact acel sistem nefast de relații și interese, bazat pe nepotism și cumetrie. Educația este din ce în ce mai precară, înfloresc analfabeții funcțional, industria diplomelor plagiate e-n continuă creștere și nimeni nu o va putea opri în viitorul apropiat, sistemul de sănătate nu reușește să se trezească din somnul medieval în care sforăie extaziat, dinozaurii din secții fac încă legea, mii de medici pleacă încă din țară, există o explozie a vracilor, vindecătorilor și guriștilor de tot felul, mistici, ezoterici și angelici, care promit vindecarea cancerului și a leucemiei cu suc de leurdă și pupături de cruce, justiția se face la comandă politică, iar Dumnezeu… Ce să mai spun despre Dumnezeu? Cred că a dispărut complet, uneori am senzația că l-au ascuns chiar ei pentru a aplica nestingheriți religia furtului și a imposturii, a expozițiilor de moaște și a cisternelor cu apă binecuvântate, a amestecului murdar în afaceri și politică. Presa e o jucărie în mâna unor îmbuibați, asta se știe de multă vreme. Textul fără context este doar un jalnic pretext pentru a nu spune nimic. S-a abdicat ireversibil de la „Jurnalismul constă în a-i spune lumii ce se întâmplă în lume.” – acum este cu totul altceva. Un amestec mâlos format din inconștiența cozilor de topor care scriu și interesele celor care plătesc pentru a se ascunde adevărul. Puținele voci care se mai ridică sunt amenințate, șantajate, blamate permanent și scoase din mainstream.

Am plecat dintr-o țară care conștientizează extrem de greu că nu se va dezvolta fără modele reale în economie, politică și cultură, fără democrație adevărată, fără a respecta libertățile și drepturile celor din jur, fără a elimina elementele care o trag înapoi, în coșul de gunoi al istoriei, dintr-o țară care nu știe bine nici acum dacă va merge către Vest sau către Est. O țară care se lasă mereu amăgită și își vinde speranțele pentru o brichetă și o șăpcuță colorată. Tinerii sunt dezamăgiți, rămân până își vor termina studiile, dar pentru o mare parte dintre ei plecarea din țară este singura soluție viabilă. Au reușit să antagonizeze. Cumplit, ferm, impardonabil. Pe cei de dreapta cu cei de stânga, pe cei de-acasă cu cei de-afară, pe moldoveni cu regățeni, pe atei și credincioși – eu reușit să dezbine și să congeleze creiere, să ne împartă în tabere foarte ușor de controlat și de dirijat în sensul pe care ei și-l doresc. Au reușit să ne vândă gogoșile lor ideologice, împuțite, au reușit să ne convingă că ei ne reprezintă interesele și că nimeni altcineva nu poate să descâlcească ghemul. Iar noi îi ascultăm smeriți, încovoiați, cu ochii închiși. Ca ghioceii care privesc cu insistență neaua. Pentru că știu că vor muri când ea se topește.

Îmi este foarte greu să mai enumăr. Această poveste scurtă ar fi trebuit să fie aducătoare de sentiment, poate nostalgică pentru unii și aducătoare de speranță pentru alții, poate doar un simplu exercițiu de reflecție fără nicio altă implicație. E o poveste, ca alte sute de povești. În finalul căreia mă-ntreb dacă a meritat, dacă s-ar fi putut face mai mult, dacă există regrete și de ce încă mai doare.

Paul Gabor

Despre autor:

Paul Gabor a lucrat în presa gălățeană (radio-ziar) între anii 1995-2000. În luna mai a anului 2000 a plecat în Spania, dar a continuat să scrie. A publicat articole în „Academia Cațavencu” și „Viața Liberă” din Galați, are prezențe în mass-media cu relatări despre românii din diasporă, despre România așa cum este văzută din afară, etc. Câteva din textele pe care le-a scris în ultimii ani pot fi citite pe blogul său, www.paulgabor.com. Prima sa carte, „Negustorul de pipe”, a ieșit din tipografie în luna aprilie a anului trecut.

 

 
 
Formația Ritmix din Torino