Jurnal de emigrant: pierduți în timp și rătăcind prin viață

„Iată-mă aici acasă de o lună și jumătate… Multe, multe, poate prea multe de făcut, de simțit, de înțeles într-un timp atât de scurt. Cum să recuperezi un an în două luni? Nu e posibil pentru că lucrurile se întâmplă și trebuiesc rezolvate atunci când se întâmplă, pentru că altfel își găsesc singure într-un mod sau altul rezolvarea, excluzându-te din ecuație…

Pentru noi, cei care ne lasăm familiile pentru un loc de muncă departe de casă, nu există recuperare. Timpul este ireversibil, iar noi ne rupem literalmente de familie, pierzând la propriu evenimentele mici si mari ale fiecărei zile care se adaugă la viața celor dragi și nici toți banii din lume nu ne pot răscumpăra încrederea și dragostea celor ce rămân în urma noastră să își rezolve singuri problemele.

În final familia va învăța puțin câte puțin să-si reorganizeze statutul și nevoile în absența noastră…

Plecând de acasă renunțăm la condiția de mamă, tată, soț ori soție, în numele bunăstării unei familii care nu va mai fi niciodată la fel. Se produce o ruptură imposibil de saturat în două luni pe an. Ce rost are, spun gesturile copiilor mei, ce rost are să ne implicăm emoțional prea mult, dacă oricum vei pleca, oricum vom fi din nou singuri? Și… poate au dreptate! Poate e mai bine așa, să nu pună prea mult suflet în relația noastră, dar atunci ce mai avem, ce puncte comune ne fac să rămânem o familie mai ales că am trecut deja printr-un proces de ciuntire a integrității ei?

E teribil… Paradoxal, iubirea ce le-o port mă motivează să rezist departe, dar din păcate acest sacrificiu nu e doar al meu, ci și al lor, al celor care rămân. Pentru mine acest exil nu este viață, datorită faptului că am renunțat la iubire, prietenie, la toate lucrurile minunate cu care am avut grijă să mă înconjor, pentru că viața mea o las aici, acasă. Trist este că m-am întors plină de setea de a regăsi aceste minunate valori, dar, spre surprinderea mea, nu mai e nimic cum a fost, pentru că și aici timpul a trecut și aici viața a curs, și aici a fost la fel de greu…

Iar noi, ne pierdem. În timp și-n viață!”

Text: Monica Lucatelli

Despre Monica Lucatelli, autoarea acestui text, puteți afla mai multe în articolul:

Monica Locatelli – badanta româncă și originile ei italiene: „acasă” e un loc din inima noastră

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Te-ar mai putea interesa

Publicitate
Susține publicația noastră!