Lucram în Italia ca îngrijitoare la doi bătrâni. Până când am descoperit ce se întâmpla în acea casă…

Cu câțiva ani în urmă, pe la începutul lunii decembrie, mă prezint la un nou loc de muncă aici, în Italia, ca îngrijitoare. Erau două persoane în vârstă soț și soție, undeva, la marginea unei așezări omenești. Cam peste mână, dar am acceptat pentru că aveam mașină și mă puteam deplasa. Nu mă interesa prea mult acest aspect, îmi era destul că îmi găsisem ceva de muncă după o perioadă de vacanță pe care mi-o luasem.

Încep deci lucrul la acestă familie. Bătrânul era imobilizat la pat, bătrâna o femeie micuță și slabă. Aveau trei fete măritate toate și care aveau deja copii mari, m-au întâmpinat toți în prima zi ca să mă cunoască și ca să îmi explice ce voi avea de făcut. M-au întrebat repejor și fără rețineri, printre altele, dacă pot lucra de sărbători, bineînțeles cu plata suplimenmtară. „Da, desigur!” Aveam mare nevoie de bani.

Una dintre fete mă trage într-un loc mai ferit și îmi explică să fiu atentă cu mama lor pentru că este o fire dificilă și să nu-i bag în seamă răutățile. O asigur că așa voi face iar ea mai adaugă să nu mă supăr și să nu dau importanță atunci când bătrâna îmi va cere să fac ceva contrar părerii mele sau a tatălui lor, eu să tac și să-mi fac meseria cum știu mai bine. Am asigurat-o că îmi cunosc munca și că am văzut de toate în anii petrecuți în Italia până în momentul respectiv! Hmm, biata de mine, ce naivă eram…

Se liniștește oarecum și îi asigură pe ceilalți că totul este în ordine și că ei pot pleca liniștiți, părinții lor rămâneau pe mâini bune. Îi salut cu respect iar după plecarea lor mă instalez în camera vecină cu odaia unde zăcea bătrânul, grav bolnav, imobilizat la pat.

Trece seara, iar a doua zi merg să fac cumpărături pentru că în casă nu era aproape nimic de mâncare. Bătrâna încerca să se comporte bine dar repede am descoperit și de ce făcea acest lucru. Voia să îmi intre în grații și să mă convingă să nu-i dau nici în ruptul capului medicamente soțului ei. Încerca pe toate căile să mă oprească să îi dau medicația, ba chiar nici de mâncare!

Eram calmă. Mă făceam că nu înțeleg cu adevărat ceea ce voia de la mine, iar în acest timp îi administram medicamentele strict cum erau prescrise și îi dădeam bătrânului să mănânce. Ea mă privea cu o ură groaznică, aproape că mi se făcea frică. Mă bucuram că am mașina în curte și dacă mi se întâmpla ceva puteam sări în ea și fugi de acolo ca să cer ajutor. Odată cu trecerea zilelor, m-am mai liniștit însă, mă obișnuisem cu privirile otrăvite pe care mi le arunca ori de câte ori făceam ceva pentru soțul său.

Se apropia Crăciunul, în fiecare sâmbătă venea cineva din familie să mă înlocuiască și să îmi dea liber dar în zilele de sărbătoare promisesem că voi lucra, îmi lăsau bani de cumpărături și mă încurajeau și ei cum puteau, erau oameni de treabă. În seara de Ajun a sărbătorii eram un pic tristă, nici nu prea aveam cu ce să mă iau, nu îmi luaseră televizor încă. Era cam pe la ora 10:00 seara când din pat de la mine îl aud pe bătrânul care plângea în sughițuri. Plângea și se oprea, apoi începea din nou. La început am crezut că mi se pare, m-am apropiat de perete și… nu, nu mi se părea! Era bătrânul care plângea în hohote!

Îmi trag capotul de noapte pe mine și intru în vitezîă în camera lor fără să mai bat la ușă, bătrâna, în picioare lângă pat, îl lovea cu pumnii în stomac pe bătrân. Am crezut că am un coșmar pe moment, că nu poate fi adevărat. Am aprins lumina, aia puțină care era, doar o luminiță de la o veioză mică inunda camera. Deci exact când aprind lumina, o prind cu pumnul ridicat! Calmă dar decisă, îi spun cu tonul răspicat: „Dacă te prind că îl mai bați, ies în stradă și strig în gura mare că îți omori bărbatul!” S-a suit alături, în patul ei, fără o vorbă. Nu am mai putut dormi, am fost ochi și urechi, atentă dacă se mai întâmplă ceva până dimineața.

A doua zi am întrebat-o „Ce ai cu el? De ce îl bați, e bolnav de nu se poate mișca, ce te supără la el?” „Pentru că vreau sa moară!”, mi-a răspuns cu unul dintre cele mai sincere tonuri pe care le auzisem vreodată. „Fetele noastre îl iubesc doar pe el!”, a continuat ca motivație a gestului său. Nu am crezut că aș fi putut vedea așa ceva până atunci!

După Anul Nou bătrânul a murit. Fetele știau că îl bate dar tăceau, de aceea nu o iubeau, de aceea nu-i arătau afecțiunea pe care ea și-o dorea atât de mult și uite așa se crea o situație de conflict și suferință pentru toți.

El a fost pâinea lui Dumnezeu! Imediat după ce a murit, am plecat din casa aceea, mi se părea îngrozitor ceea ce trăisem acolo. E drept, bătrânii devin copii la un moment dat și se comportă infantil în multe situații, pot deveni capricioși sau răsfățați iar noi trebuie să îi înțelegem, să îi suportăm și să îi sprijinim. Dar dacă nu o fac copiii lor, noi, ca îngrijitoare, ce putem face?

Hubertine Botoi – Italia

 
 
Formația Ritmix din Torino