Mărturia unuia dintre muncitorii români din Italia care au denunțat Mondo Convenienza pentru exploatare

Opt muncitori care și-au rupt spatele transportând și montând mobilă pentru colosul italian din sector, Mondo Convenienza, au decis să denunțe exploatarea la care au fost supuși în ultimii ani de cooperativele pentru care lucrau. Zile de lucru care începeau de la 6:00 dimineața și se terminau chiar și la ora 22:00, fără pauze, nici măcar pentru a mânca un sandwich, și discriminare față de lucrătorii români, dar și bani opriți din salarii fără niciun drept, era normalitatea în cadrul acestor cooperative.

Printre cei care au avut curajul să denunțe se numără și Viorel B., un bărbat român stabilit în Italia cu soția și cei doi copii ai lor, care timp de 5 ani a rezistat eroic condițiilor de lucru impuse de Mondo Convenienza și cooperativele sale care, în unele cazuri, sunt deținute chiar de asociații companiei de mobilă. „Nu mi-a fost niciodată frică de muncă, dar ăsta e un masacru”, a declarat conaționalul nostru care, împreună cu alți muncitori români, au apelat la serviciile avocatului Caterina Biafora, aceasta fiind și consilier de egalitate de șanse pentru ordinul ei din Torino.

Redăm mai jos interviul integral acordat de Viorel B. pentru ziarul La Repubblica:

Repubblica: Domnule Viorel, cum decurgea ziua dumneavoastră?

Viorel: Nu aveam un program fix, depindea de numărul de livrări de mobilă pe care trebuia să-l facem. În fiecare dimineață, la 6:00, trebuia să fii în depozit la Settimo Torinese. Apoi munceai toată ziua, ultima perioadă de timp fiind cea de la 20:30, dar înainte de 21:00 sau 22:00 nu terminai aproape niciodată.

Repubblica: Ce trebuia să faceți?

Viorel: Depuneam banii de la clienți primiți cu o zi înainte și ne dădeau sarcinile. Încărcam în camioane și plecam. Puteau să fie 3 livrări, dar chiar și 10 sau 11 pe zi.

Repubblica: Zilele cu 3 livrări erau „bune”?

Viorel: Nu prea. Poate aveai două dormitoare, inclusiv cu saltele, o sufragerie și o bucătărie. Toate de încărcat, descărcat, cărat la etaj pe scări și apoi montat.

Repubblica: Câte zile pe săptămână?

Viorel: De luni până sâmbătă. Dar erau luni în care lucram toate duminicile, cum a fost în octombrie, noiembrie și decembrie. Duminicile erau plătite ca zilele normale. Aproape întotdeauna trebuia să cărăm totul pe scări, uneori la etajul patru sau la etajul nouă. Deseori lifturile sunt mici, uneori nu te lasă să le folosești.

Repubblica: Livrările erau toate la fel?

Viorel: Nu. Cele pentru clienții „Gold” aveau prioritate. Plăteau și livrarea era garantată la o anumită oră. Dar în defavoarea noastră.

Repubblica: Adică?

Viorel: Dacă nu ne încadram în orar, livrarea și montajul mobilei erau oferite gratis. Banii, însă, ni-i trăgeau nouă din salar.

Repubblica: Și voi puteați să protestați?

Viorel: Era inutil. Ne spuneau: „La Roma au decis așa. Dacă nu-ți convine, știi unde-i ușa.” Sau: „Întoarce-te la tine-n țară”, chestii de genul. Se întâmpla și dacă un client se plângea că mobila a fost deteriorată. Faza tare e că banii ți-i trăgea și la un an după livrare. Le spuneam: „Arătați-mi dovezi. Aveți fotografii?”. Bineînțeles că nu aveau. Și erau în stare să-ți ia și banii de telepass din salar.

Repubblica: Cât timp ai rezistat?

Viorel: Timp de cinci ani. În realitate, la fiecare doi ani se schimba numele cooperativei, dar șefii erau mereu aceeași. Ultima a fost TSL.

Repubblica: Cu Mondo Convenienza aveați raport direct?

Viorel: Aveam numărul de asistență pentru persoanele din interior. Din când în când am încercat să protestăm: „Nu mai rezistăm!”. Aveam spatele rupt, brațele distruse, la ora 19:00 eram morți de oboseală și aveam încă o livrare de făcut. Dar spuneau că „trebuie s-o faci și gata”.

Repubblica: Câți oameni au plecat?

Viorel: Am văzut intrând 50 și au plecat 70.

Repubblica: Dar a venit vreodată vreun control?

Viorel: Odată au venit de la inspectorat. Le-am spus adevărul despre zilele istovitoare de lucru. Nu s-a schimbat nimic.

Repubblica: Te-ai simțit vreodată discriminat?

Viorel: Da, erau băieți italieni, puțini. Dar ei nu erau tratați așa. Au fost vreo 10 și au fugit toți.

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Mai multe articole mai jos

Publicitate
Susține publicația noastră!