Melancolia unei românce din străinătate: Ce bucurie când pleci în țară, în vacanță și ce jale când trebuie să te întorci aici…

„Nicăieri nu-i ca acasă!” O știu cel mai bine ei, românii plecați de zeci de ani departe în străinătate, în căutarea unei pâini mai bune, a unei vieți cu mai puține griji, a unui rost care acasă, în țara lor, nu mai era de găsit.

Aproape toți, au plecat cu gândul că se vor întoarce după câteva luni de zile, că acele luni le vor fi suficiente pentru a aduna banii necesari pentru a plăti școala copiilor, pentru a-și cumpăra casa mult visată sau pentru a scăpa pur și simplu din multele datorii pe care le aveau de plătit. Nu, nu sunt suficiente luni. Străinătatea îți ia ani întregi, te prinde, te ademenește, te încântă și îți dăruiește. Dar își cere prețul, pentru că orice ai face și oriunde te-ai duce nimic nu ți se dă fără să ți se ceară ceva în schimb. Plătim școala copiilor cu lacrimi amare de dor și nostalgie, cu sentimente de vinovăție și frustrare, cumpărăm casa mult visată cu ani lungi de muncă grea, cu spinări încovoiate și capete plecate umil în fața banului, oferim părinților noștri o bătrânețe mai ușoară dar suntem departe de ei în ultimele lor zile.

De multe ori avem curajul să ne oprim, să privim în noi înșine și să ne întrebăm: se merită oare?

Lăcrămioara Tarhon

Am descoperit din nou această întrebare pusă pe un mare grup Facebook, cu femei care muncesc în străinătate. Întrebare adresată de Lăcrămioara Tarhon, româncă originară din Rădăuți, județul Suceava, plecată de ani buni în Italia:

„Ce bucurie când pleci acasă, în România și ce jale când trebuie să te întorci, să te desparți iar de cei dragi! Oare se merită sacrificiul pe care-l facem? Oare avem altceva decât durere în suflet?

Plecăm departe de casă pentru a câștiga bani, pentru o pâine și o viață mai bună, plecăm cu speranța că ne vom întoarce curând și trec ani. Ani în care nu vedem cum ne cresc copiii, nu-i însoțim în prima zi de școală, nu-i vedem cum primesc coronițele și premiile la serbarea de sfârșit de an școlar, nu suntem la nunțile și la botezurile rudelor dragi nouă, nu suntem alături de ele nici la înmormântări!

Copiii ne devin adolescenți, părinții ne îmbătrânesc. Iar noi? Noi mergem acasă vara, o dată pe an și culmea este că și atunci cu greu ne găsim locul, ni se pare străină chiar și propria noastră casă. Dar nu, nu casa, ci sufletul nostru s-a înstrăinat!

Câte familii destrămate, câte divorțuri din cauza depărtării, câte suflete schingiuite de dor, câte drame și victime ale sentimentelor de înstrăinare și de vinovăție pe care le-am simțit mulți dintre noi!

Toată suferința noastră, tot acest sacrificiu își au oare rostul ? Nu plătim prea scump? Oare se merită? Suntem chiar mulțumite, ne simțim împlinite? Suntem sigure că am luat decizia corectă, că am făcut ceea ce era mai bine de făcut?”

Nu puține au fost comentariile, unele mai triste, altele mai vesele și mai pline de optimism, toate reflectând starea emoțională a româncelor plecate departe de casă, de părinți și de copii, dar și satisfacția materială pentru realizările îndeplinite:

„Eu am ales străinătatea și sunt mulțumită de ce-am putut să fac pentru mine și copiii mei. Astea sunt timpurile, suntem nevoiți să trăim cu traista-n băț, altfel nu se poate… ” ironizează Silvia în comentariul său timpurile pe care le trăim.

Maria însă este mai reflexivă în comentariul ei: „o singură întrebare, dacă se poate, dar noi, pentru noi, când trăim? Fiecare, am avut o motivație pentru care am plecat, dar pentru noi, când vom găsi timp să trăim?”

„Este adevărat, ni se cer sacrificii mari dar le facem din suflet și cu drag pentru cei dragi”, adaugă Eugenia.

Georgeta scrie: „În viață totul se plătește. Am stat în străinătate 12 ani până s-a născut nepoțelul meu, acum sunt acasă și sunt fericită alături de copii dar când privesc în urmă am un gust amar. Am suferit mult departe, singură, dar am totuși mulțumirea că am realizat multe lucruri pe care nu le-aș fi realizat în România nici dacă munceam cinci vieți!”

Cel mai sensibil și mai emoționant mesaj, ni-l transmite Rodica: „Dacă aș putea, aș da timpul înapoi și aș rămâne acasă cu băiatul meu scump. Am doar unul și voi regreta toată viața ziua când a rămas la poartă uitându-se după mine cum îmi iau lumea în cap. Sper și-mi doresc ca atunci când el va avea un copil, să mă pot întoarce acasă pentru totdeauna..”.

Străinătatea e grea dar viața din România este și mai dificilă, concluzionează Florina: „E grea viața departe de cei dragi, îndurăm multe dar dacă privim în urmă avem mulțumirea că ceva am realizat cu banii câștigați aici. De câte ori merg în România cad în depresie, văd mereu persoane triste, îmbătrânite înainte de vreme, sărăcie, oameni care se plâng de neajunsuri și atunci îmi fac curaj că trebuie să continui, că trebuie să muncesc departe, în străinătate, ca să pot asigura copiilor mei un trai mai bun!”

Geta aduce elogii femeii românce și spiritului ei de sacrificiu: „puține femei sunt ca femeia româncă, puține sunt în stare de sacrificiile pe care le face ea. Femeia româncă munceste cu responsabilitate la serviciu, este și o bună gospodină în casă, își ia lumea în cap și pleacă să muncească oriunde dacă este necesar, pentru binele familiei sale.”

„Suntem o generație de sacrificiu, asta este realitatea zilelor noastre”, adaugă Florica. „Iar pentru mine, a-mi vedea copilul realizat este cea mai mare fericire!”

Încurajator și categoric mesajul Elenei:

„Trăim o perioadă dificilă economic în țara noastră, din păcate trebuie să acceptăm această situație, suntem nevoiți să continuăm cu toată energia lucrul departe de familie în folosul unei vieti mai bune pentru copiii noștri. Pentru moment, cale de întoarcere în țară nu există. Deci, dragi colegi de muncă, suflecați-vă mânecile și spor la treabă, departe de țară!

Mult succes și multă sănătate!”

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Te-ar mai putea interesa

Publicitate
Susține publicația noastră!