Unirea Principatelor Române, cunoscută și ca Mica Unire, a fost și este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Muntenia (Valahia).
Unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere de neam, culturală și economie dintre cele două țări românești .
Procesul a început în 1848, odată cu realizarea Uniunii vamale între Moldova și Muntenia, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
Deznodământul războiului Crimeii din 1853 – 1856, a condus la un context european favorabil materializării unirii Principatelor Române.
Votul popular favorabil unirii acestora în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări Ad-hoc întrunite în 1857, a făcut ca la Convenția de la Paris din 1858, Marile Puteri să accepte o uniune dar mai mult formală între cele două țări, cu domnitori și guverne diferite și cu unele instituții comune.
La începutul anului următor, 1859, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești iar în 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică.
Majoritatea boierilor favorabili unirii Moldovei cu țara Româneasca au făcut parte din Masonerie, însă rolul acestei organizații a fost cu ostentație negat atât în perioada interbelică, dar mai ales sub comuniști.
În perioada de dinaintea înfăptuirii Unirii pe teritoriului României activau o multitudine de loji care reprezentau interesele diferitelor masonerii europene. Fiecare dintre ele dorea să profite de acest moment de răscruce pentru a obţine controlul asupra unor teritorii cu o poziţie strategică între Occident şi Orient cum erau cele româneşti.
În această cursă, Alexandru Ioan Cuza, exponentul lojilor franceze era favoritul numărul unu. Cu o lună înainte de Unire, în decembrie 1858, Poliţia află de existenţa unui complot organizat împotriva lui de lojile rivale.
Principalul actor în acest complot a fost chiar Grigorie Sturdza, fiul fostului principe al Moldovei, Mihail Sturza, care aspira la tronul Moldovei. El însuşi mason, Grigorie Sturdza era susţinut atât de lojile engleze (de care ţineau şi cele turceşti), cât şi de lojile ruseşti (de care ţineau şi cele poloneze), care nu vedeau cu ochi buni influența tot mai mare pe care o exercita asupra Moldovei masoneria franceză.
Un complot împotriva lui Cuza dezvăluie acţiunile subterane ale masoneriei
Pentru a-l îndepărta pe Alexandru Ioan Cuza, Grigorie Sturdza s-a aliat cu o serie de masoni străini care fuseseră infiltraţi pe teritoriul Moldovei. Printre aceştia, se afla polonezul Wirzbicki, cunoscut drept Murat Bei pe vremea când lupta în armata otomană.
Aflând despre acest complot, poliţia începe să îi interogheze pe toţi străinii care se aflau în Moldova. Descoperă astfel că au de-a face cu o adevărată reţea de agenţi ai diferitelor masonerii, care au misiunea de a atrage de partea lor cât mai mulţi boieri moldoveni.
Printre aceşti agenţi se află şi William Solioms, un mason englez, care se afla în Moldova sub pretextul practicării medicinei şi avea strânse relaţii cu polonezii. Scrisorile sale către polonezul Tokarski, şi el anchetat cu prilejul descoperii complotului, au fost păstrate în Arhivele Iaşiului şi dezvăluie câteva din acţiunile subterane ale masoneriei din acea perioadă.
Dar acţiunea masonică pro-unionistă în Principatele române a fost coordonată de Napoleon al III-lea fie direct, fie prin reprezentanţi. În Principate a avut două categorii de reprezentanţi: unii oficiali, alţii secreţi.
Dintre reprezentanţii oficiali sunt bine-cunoscuţi consulii de la Iaşi şi de la Bucureşti, Victor Place şi Louis Béclard.
Victor Place, diplomat şi arheolog, era cel căruia Ministerul de Externe francez trebuia să-i atragă periodic atenţia să fie mai prudent, măcar în corespondenţa oficială. A sprijinit cu atâta ardoare şi atât de vădit unioniştii din Moldova, încât toată lumea a înţeles ce se petrece acolo, iar unioniştii au câştigat.
Cuza îl roagă ulterior să-i recomande oamenii cu care să formeze primul guvern al Principatelor Unite.
În corespondența oficială datată 24 ianuarie 1859, consulul francez Victor Place afirma:
Această alegere are încă o parte interesantă: că, deşi este un triumf complet al politicii franceze, a avut ceva aşa de neaşteptat, ceva chiar atât de improvizat încât nici cea mai vădită rea-voinţă nu poate acuza agenţii francezi că ar fi lucrat la reuşita ei.
De fapt, consulul transmisese Parisului o informaţie extrem de interesantă: faptul că nu există nicio dovadă care i-ar fi legat pe agenţii francezi de alegerea lui Cuza. Şi astfel, oficial, dar involuntar, el ne certifică existenţa unor agenţi francezi pe teritoriul Principatelor române în perioada premergătoare Unirii.
Ulterior alegerii sale ca domnitor al celor două țări românești, Cuza a intrat în conflict cu mulţi dintre foştii aliaţi politici, dar şi cu masoneria, reformele sale şi tendinţa spre un regim dictatorial nefiind pe placul acestora.
Riposta lor a fost fermă. În noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, Cuza a fost silit să abdice şi să ia calea exilului. Stabilit la Florenţa, a murit la 15 mai 1873, la Heidelberg, în Germania, unde se afla pentru un consult medical. Avea doar 53 de ani.
Intelectualii unionişti, cât şi boierii favorabili unirii, atât cei din Moldova şi cât şi cei din Ţara Românească, au făcut parte din Masonerie. Cu toate astea nu se poate afirma că meritul le aparţine în totalitate, cel mai important lucru în realizarea Unirii l-a constituit voinţa populară. Votul popular din 1857 din ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări Ad-hoc, a fost semnalul de voinţă şi conştiinţă al tuturor celor de-o limbă şi de un neam.
Alegerea lui Cuza ca Principe al Ţării Româneşti, pe 24 ianuarie 1859, după ce fusese ales pe 5 ianuarie Principe al Moldovei, n-ar fi fost posibilă fără un sprijin concertat din partea poporului, politicienilor, intelectualilor, boierilor, dar și a masonilor români şi străini.
Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franței cât și cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România.
