Omagiu celor doi bătrâni italieni pe care i-am îngrijit și care mi-au devenit prieteni și familie

„Simt nevoia să scriu câteva cuvinte despre familia de italieni unde am lucrat pentru mulți ani de zile. I-am cunoscut în anul 2001 când am început să lucrez la ei. Ea, soția, era deja oarbă iar el era pensionar dar încă mai muncea ca marmist.

Acest om mi-a devenit pe parcursul anilor petrecuți cu ei mai mult decât un tată. Mă respecta, mă asculta, mă înțelegea, iar același comportament îl avea și doamna, soția sa, cu mine.

Departe de casa și familia mea, m-am considerat norocoasă să dau peste niște oameni așa de minunați și am încercat și eu să îmi dau silința să fac totul cât mai bine pentru ei iar munca mi-a fost pe deplin răsplătită cu respect și considerație din partea celor doi.

Dar minunea a ținut doar câțiva ani pentru că viața pe acest pământ nu este eternă pentru nimeni, nici măcar pentru persoanele de o bunătate aparte precum cei doi de care vă povestesc. În luna iulie a acestui an el ne-a părăsit trecând la cele veșnice iar numai după o lună și trei zile s-a stins si sotia sa. Nu-l mai simțea în preajmă, mereu aproape de ea, nu-l mai auzea pe cel care îi fusese zeci de ani, soț, prieten, confident, sprijin, legătura afectivă dintre ei devenise prea puternică să poată supraviețui morții unuia.

Și l-a urmat și ea, preferând să fie alături de el acolo sus, printre îngeri, decât aici singură printre oameni.

Am suferit și eu și voi mai suferi mult timp, oamenii ăștia pentru care la început eram doar o îngrijitoare, o „badantă” cum spun italienii, m-au primit cu brațele larg deschise, au fost sinceri și onești cum mine până în ultima clipă a vieții lor, mi-au devenit prieteni, sprijin, mi-au devenit familie.

Nu cred că voi mai avea norocul să întâlnesc așa oameni, mă duceau și mă așteptau la aeroport ori de câte ori plecam acasă, în România, mă îndemnau mereu să mănânc și să am grijă de sănătatea mea, iar în casă nu făceau absolut nici o diferență între mine și ei, eram tratată ca un membru al familiei lor.

Plâng.

Plâng și mă rog în gând ca de acolo de sus, să mă vegheze în continuare așa cum au făcut-o când erau aici, în preajma mea, iar eu mă voi ruga pentru ei, pentru că nu se știe care pe care am îngrijit mai mult.

Doi oameni, doi îngeri, pe care am avut norocul să-i întâlnesc și cărora vreau să le mai spun încă o dată, mulțumesc!”

Mariu Baghiu

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Te-ar mai putea interesa

Publicitate
Susține publicația noastră!