Peripețiile unei îngrijitoare românce la început de drum în Italia: „Să vă spun pas cu pas povestea mea”

Toți cei plecați din țărișoara noastră dragă avem o poveste plăcută sau mai puțin plăcută despre primii pași pe pământ italian, iar eu vreau să vă istorisesc povestea mea:

Partea I – Primul pas pe tărâm italian

În urmă cu vreo 18 ani, lucram într-un restaurant-pizzerie din orașul meu românesc. Într-o zi, o colegă vine și spune că ar fi intenționată să plece în străinătate, în Italia, dar îi este teamă să plece singură și că are ea o prietenă acolo care i-a promis că o ajută, o ține în gazdă până își găsește ceva de lucru, vorbesc de perioada anilor 2000, când nu se putea pleca ușor în străinătate, sau dacă plecai aveai permis doar 3 luni de ședere ca turist. Eu ascultam foarte interesată și visătoare cum povestea ea în detaliu despre prietena ei care era deja de câțiva anișori buni plecată în Italia cu toata familia, cum că ar câștiga în jur de 2 milioane de lire italiene (moneda de pe atunci a Italiei) cum că viața-i mai liniștită, programul de lucru mai lejer, nu cum lucram noi care intram dimineața la ora 5:30 în restaurant și ieșeam pe la 2-3 noaptea din tură și multe alte detalii despre Italia și traiul fantastic de acolo. Ce să vă zic, toată ziulica aia cât a fost de lungă, asta s-a vorbit în bucătăria restaurantului, cu mâinile găteam meniurile zilei și cu mintea visam la „miracolul Italia”.

Trecuse ca vântul acea zi agitată și obositoare, se făcuse ora de plecare spre casă, era în jur de ora 2:00 noaptea… în fine, ajunsă acasă, spulberată de oboseală, în zadar am încercat să-mi odihnesc mintea și oasele în pat căci somnul să mă cuprindă n-a fost chip… Și uite-așa, m-au prins zorii zilei următoare, mai trează ca oricând, norocul meu că a doua zi eram liberă la serviciu. Nu vă pot spune ce frământări au urmat în mintea mea, ce vise, câte întrebări, câte planuri… dar cu toate astea luasem decizia de a ține o ședință în familia mea despre această oportunitate, având în vedere că ne chinuiam de mult timp să cumpărăm apartamentul în care locuiam. Îmi făcusem socoteala, mai mult sau mai puțin aveam nevoie de 2 anișori de sacrificiu departe de familia mea și eram rezolvați pe viață cu un acoperiș deasupra capului. Să nu mai lungesc vorba, decizia mea de a pleca în Italia a fost votată unanim în familie, am contactat-o repede pe colega mea de muncă și i-am spus că merg și eu în Italia, zis și făcut… dar? Surprizele nu au întârziat să apară, am avut imediat parte de o propunere nu tocmai la locul ei zic eu din partea colegei mele, mi-a zis că dacă vreau să mă ajute prin prietena ei din Italia să mă realizez, trebuie să suport cheltuielile de transport și pentru ea… Mi-a căzut un pic greu, dar am acceptat în cele din urmă, eram atât de entuziasmată, atât de sigură pe curajul și entuziasmul meu încât nu mă interesa dacă împrumutam 700 de mărci în loc de 350 cât m-ar fi costat drumul pe mine singură, așa că, în ziua de 13 februarie din anul 2000, am plecat spre „tărâmul poveștilor frumoase, Italia”.

Drumul a fost obositor dar eu eram plină de speranță și dorință de a-mi realiza visul, o altă surpriză m-a așteptat însă imediat intrată pe meleagurile italiene, plătisem călătoria la șofer până la destinație, ar fi trebuit să ne ducă în orașul Lucca (Toscana) dar la intrarea în Veneția acesta a refuzat să meargă mai departe cu pretextul că nu avea foaie pentru transport pasageri și îi era teamă să continue drumul, așa că ne-a lăsat în gara de tren a Veneției pe toți, șase persoane, două femei, eu și colega mea și alți patu bărbați. Nu știam încotro să ne îndreptăm, eram la vreo 350 kilometri distanță de destinația noastră, nu cunoșteam limba italiană, nu cunoșteam nimic. Ne-am despărțit de colegii noștri de drum și am încercat să sunăm la prietena colegei mele, să ne îndrume în călătoria noastră spre ea. Dar în zadar, nimeni nu ne răspundea. Ne-a cuprins teama, îmi dispăruse deodată entuziasmul și curajul cu care plecasem de acasă, în fine, am tratat situația cu calm, am întrebat cum am știut noi mai bine despre orașul unde trebuia să ajungem și iată-ne urcate în primul tren (aveam de schimbat vreo 4 trenuri până la destinație) iar pe parcursul călătoriei noastre cu trenul prin Italia, tot sunam la prietena care trebuia să ne aștepte, dar nimic, nimeni nu ne răspundea, eram pur și simplu fără nicio speranță, fără nicio direcție sigură și îmi venea s-o strâng de gât pe colega mea! Se făcuse în jur de 10:00 noaptea, noi eram în ultimul tren care ducea spre Lucca, amărâte, ramolite și întrebându-ne ce facem și unde ne oprim. În final decidem ca odată ajunse în gara respectivă să înnoptăm acolo, undeva într-o sală, pe un scaun, găsim noi ceva ne încurajam una pe alta, când, deodată se aude un țârâit de telefon… Era Dumnezeul nostru, era speranța noastra… era Ea, prietena colegei mele, care, furioasă și agitată ne întreba pe unde suntem. În fine, i-am povestit pățaniile prin care am trecut, i-am spus că ajungem în gara din Lucca peste 10 minute, s-a scuzat că a fost la muncă de aceea nu a răspuns la telefon. Oricum, totul s-a terminat cu bine, eram in Italia, într-o casă de om, la adăpost și în acel moment eram în stare să-i mai plătesc vreo 3-4 drumuri colegei mele fără nici un resentiment, urându-mă pe mine însumi că am fost un pic supărată de propunerea ei inițială.

Partea a II-a. Al doilea pas pe tărâm italian

Prima dimineață, primul răsărit de soare italian văzut în aer liber de la balconul Anei, prietena colegei mele care devenise într-un timp foarte scurt și prietena mea, în urma povestirilor de viață din seara sosirii noastre. Pentru început, Ana ne-a sugerat la amândouă să mergem să ne înscriem la CARITAS pentru căutarea unui loc de muncă, sub pretextul că acolo vin în fiecare zi persoane (angajatori) care caută personal în diferite domenii, cum ar fi: ospătărițe, cameriste, femei la muncă în agricultură, îngrijitoare pentru bătrâni, etc. Pe atunci nu era așa căutată meseria de „badantă” și trebuia să te descurci cu limba italiană, să te faci înțeleasă cel puțin. Zis și făcut, ne-am dus, ne-am înscris pe listele de așteptare de la Caritas, am lăsat un număr de telefon unde puteam fi contactate, între timp am locuit în casa Anei, ajutând-o la treburile casei, studiind un pic din limba italiană, învățând să gătim câte ceva din bucătăria italiană și uite-așa au trecut două săptămâni fără niciun telefon că cineva ne-ar vrea la muncă. Intrasem în panică, cel puțin eu, pentru că mi se terminaseră și ultimii bănuți de buzunar pe care îi mai aveam și știind că nu putea fi vorba nici în ruptul capului de o eventuală întoarcerea a mea acasă, nu acceptam să mă întorc la ușa familiei mele cu o datorie în spate pe care o făcusem cu plecarea mea și mi-am jurat că orice situatie mi-ar fi ieșit în cale pentru a face bani, nu aveam să refuz nimic… eram tare necajită, nervoasă pe mine… nervoasă pe toți… când deodată aud țârrrr! Telefonul! Apropo, aveam un Nokia 5110, primul meu telefon mobil, achiziționat pentru plecarea mea în Italia.

Eram sunată de la biroul Caritas, o persoană voia să mă cunoască în vederea angajării ca și cameristă la un agroturism. Nu vă spun ce-a fost cu mine în ziua aceea, câte repetiții de limbă italiană am făcut, simțeam că înfloresc de bucurie, mă simțeam ca și cum câștigasem la loto 1 milion de euro (habar nu am cum este să câștigi atâția bani dar mă rog…. așa simteam). A doua zi dimineața m-am prezentat la colocviu cu un italian bărbos, cam la vreo 60 și ceva de ani. Spre surprinderea mea, o lucrătoare voluntară de la Caritas era româncă și mi-a fost de mare ajutor, că îmi explica ce voia nenea patronul, iar eu puteam să-l întreb ce mă interesa. În final, am înțeles că trebuia să fac munca hotelieră la acest agroturism al italianului, care își începea activitatea imediat pentru că venea sezonul vânătoarei și el ospita vreo 4-5 familii de nemți veniți pentru un sejur de vânătoare. Evident, nu m-am dat înapoi, puteau fi și 50 de familii de nemti… așa că s-au început procedurile pentru documentație acolo, în birou, actele mele, actele lui, așa era necesar, probabil să se lase ceva „urme” unde și cine lua străini la muncă. Cu toată învoiala pusă la punct, cu promisiunea unui salar de 50 de euro pe zi, bineînțeles totul la negru, am bătut palma cu noul meu patron și ne-am dat întâlnire, în aceeași zi, la orele 15:00 ale după amiezii.

Fug acasă, zburdând precum zebra Marty din filmul Madagascar (dacă l-ați văzut) în căutarea fericirii, povestesc cu entuziasm fetelor ce noroc mi-a ieșit în cale, îmi fac valiza, dar nu înainte de a lăsa adresa locului unde mergeam. Îmbrățișări și urări de bine cu lacrimi de bucurie în ochi și dusă am fost spre primul meu loc de muncă în Italia.

Mă întâlnesc cu noul meu patron, mă invită în mașină, plecăm la drum, eu în spate ca o divă, el, șoferul, tot drumul a vorbit la telefon cu diverse persoane, inclusiv cu familia lui. Ceva, ceva, mai înțelegeam eu din convorbirile lui, aveam ceva teamă, îmi tremurau toate încheieturile dar gândul că voi putea face primii mei bănuți, acoperea orice temere, orice gând negru, pentru că da, aveam destule gânduri negre… deh, eram cu un bărbat în mașină și călătoream de vreo 2 ore într-un loc total necunoscut… apropo… mi s-a spus de la Caritas că ar fi fost un pic departe locația, dar nu am băgat de seamă cam câți kilometri avea să mă despartă de Ana din Lucca și colega mea, dar eram foarte încrezătoare, îmi spuneam în gând că orice se poate întâmpla, dar eu sunt puternică și voi găsi ieșire din orice situație, vie să fiu! Uite-așa, am călătorit mai mult pe muțește cu patronelul meu timp de vreo 4 ore, când, deodată, de pe strada principală pe care mergeam, se abate pe un drum de țară și-i dă înainte pe o potecă mai lărguță, sus, în deal, printr-o pădure. Nu mai respiram, vedeam în ceață, era seară, într-adevăr, dar pădurea prin care treceam întuneca și mai mult priveliștea.

Îl aud spunându-mi ceva, cu vocea lui groasă și cuvinte întortochiate într-un dialect italian. Am răspuns „SI”… din instinct…din frică… din emoție…din nu știu ce să vă spun, mă gândeam după aceea, ce m-o fi întrebat și eu i-am raspuns afirmativ?! Asta este mi-am spus, ce-o fi, o fi, dacă o fi să-mi găsesc sfârșitul aici, asta este măcar să nu mor în chinuri, să-mi facă ce mi-o face dar repede… Nu-mi terminasem gândurile negre care îmi năpădeau minte și deodată ne oprim, sunt invitată să cobor, o fac repejor, cu un corp ușor ca pana, eram uscată cred de frică și emoții. În fața mea văd un ditamai castelul, o construcție din piatră pe două etaje și imensă în lățime. Îmi arunc ochii spre împrejurimi, eram fix pe o colină, între copaci, o pădure imensă cât priveai cu ochii, totul verde și frumos, natură virgină!

Ajungem în dreptul unor uși din lemn care semănau cu porțile de la intrarea în cetatea lui Ștefan Cel Mare, pe când se ruga la mama lui Vrâncioaia să-l lase să intre, porțile „cetății” mele unde trebuia să-mi încep munca. Un lacăt mare și ruginit a deschis ușile agroturismului, în interior un miros greoi și rânced, un salon imens cu mese lungi ca de praznic. Pereții împodobiți cu trofee care mai de care, cerbi, mistreți, fazani, căprioare și alte păsări necunoscute mie.

Aud motorul unei mașini care se apropia de locație, respirația mi se oprește, fiecare os al meu se blochează, rămân nemișcată, cu fața îndreptată spre intrare. În ușă apare o femeie la vreo 50 și ceva de ani, apoi o copilă zveltă cu părul lung de cosânzeană. Mă salută, eu încremenită salut la rândul meu, nu țin minte cum și ce am salutat, dar am spus ceva din gură. Erau soția și fiica patonului. Respir ușurată, cred că am uscat ceva din vegetația care înconjura castelul cu dioxidul de carbon eliminat odată cu acel respir. În fine, mă liniștisem, imediat, după aceea aud o altă mașină. Eram calmă acum, deodată aud un alt glas străin care venea de la intrare: „Bună seara”… blocaj total, ochi, gură, picioare, totul blocat, mă dezmeticesc în momentul în care un baiețandru blond cu trup de balerin se îndreapta spre mine zâmbind cu mâna întinsă. „Giovanni”, mi se prezintă el, era român, uraaaa era român, îmi strigam în mine de bucurie! Mă luminasem la chip, parcă răsărise soarele în acel moment, chiar dacă era deja trecut de ora 21:00 seara. Băiatul era de fapt viitorul ginere al patronului meu, el mi-a prezentat toată locația și ce aveam eu de făcut acolo…

Partea a III-a. Al treilea pas pe tărâm italian

Eram plină de speranță, mai ales că aflasem ulterior de la ginerele român că mama lui lucra și ea în acest agroturism, ca bucătăreasă și trebuia să-și facă apariția din clipă în clipă, nu a durat mult și i-am văzut silueta un pic dolofană intrând pe porțile „cetății”. Am făcut cunoștință, m-a întrebat de unde vin și apoi ne-am urcat la etaj să-mi arate camerele unde trebuia să-mi fac serviciul, erau 8 camere de oaspeți. Între timp, ceilalți, salutând din mers, au plecat cu mașinile. Din vorbă în vorbă, bucătăreasa româncă începuse să-mi dea lecții cum să încui porțile, unde să dorm și m-a invitat să mâncăm ceva împreună în bucătărie.

Zis și făcut, ruptă de foame și oboseală, în timp ce mâncam împreună, am întrebat-o curioasă unde doarmea ea, aici la parter sau sus la etaj cu mine. Cu gura plină, molfăind o „bruschetta con prosciutto”, îmi răspunde cu un ton foarte calm: „Eu mă duc acasă la mine, jos, în sat, fetița. Ne vedem mâine dimineață la ora 8:00 pentru că avem treabă de numa’-numa’, peste trei zile sosesc primii oaspeți”. Mi-a rămas mâncarea în gât, ochii îmi ieșiseră din orbite și-am întrebat-o mirată: „Cum, vreți să-mi spuneți că mă lăsați aici în noaptea asta, singură?? Adică, în vârf de deal, în mijlocul pădurii??” Ea, la fel de calmă, molfăind mai departe îmbucătura, îmi răspunde zâmbind: „Dar ce-ai vrea, să dorm eu cu tine, ha ha ha!”, molfăind în continuare.

Eu aveam deja ochii în lacrimi, mă oprisem din orice activitate, uitându-mă speriată la ea, scot un cuvânt mic stors din răsputeri „eu nu vre….” m-a oprit și ridicând un pic tonul la mine îmi spune răspicat: „Fetiță, închizi obloanele, încui porțile, mergi sus și te culci, nu te mănâncă nimeni”, apoi se îndreptă spre telefonul fix să-și cheme feciorul să o ducă acasă. Eram rămasă pe scaun, cu capul plecat pe masă și plângeam, îmi curgeau lacrimile atât de ușor și mult, încât am udat bine fața de masă, probabil erau lacrimi strânse de vreo două săptămâni de când eram intrată în Italia, refulări interioare strânse din situațiile prin care trecusem până atunci, acum ieșeau, curgeau șiroaie. M-am trezit strânsă în brațe de ea, spunându-mi să nu-mi fac griji, să o socot ca o mamă pentru mine, să o ascult că voi pleca cu bani frumoși din munca asta. Începu imediat să-mi dea exemplu de o româncă ce lucrase în sezonul trecut și plecase acasă cu peste 10.000 de euro. Mă mai liniștisem, în toată suferința și frica mea mi se făcuse ochii cât cepele auzind acea suma de bani.

Îmi povestea în continuare de Laura, fata care lucrase, cum era ea o fată dezghețată, frumoasă, dulce cu oaspeții dar și harnică foc, iar la un moment dat îmi spune: „Laura a făcut 5-6000 de euro numai „ciubuc” de la clienți, îi distra cu prezența ei până noaptea târziu pe clienți, avea noroc că se descurca un pic și cu limba germană, ba chiar s-a descurcat excepțional, „nu-ți fie teamă, aici nu te cunoaște nimeni, aici ești liberă să trăiești și să muncești, să-ți realizezi visul pentru care ai plecat de acasă, doar în câteva luni cât ține sezonul”. Nedumerită de ceea ce auzeam, am întrebat-o de ce nu a mai venit la muncă Laura și anul acesta. Mi-a răspuns cu un entuziasm lucid: „Acum este în Germania, ha, ha, ha! A muncit, s-a distrat aici cu noi dar s-a și îndrăgostit, ha ha ha!”, continua să râdă izbind fălcile tremurânde de ochi.

Deodată se aude o mașină oprindu-se, era feciorul venit s-o ducă acasă, se ridică grabită din scaun, își luă geanta în fugă salutându-mă cu „noapte bună, ne vedem mâine dimineață, încuie totul și mergi la culcare, că ești obosită.” Să vă mai spun starea mea de moment? Nu cred că mai are rost, am sărit ca arsă de pe scaun fugind spre ușile mari din lemn să le încui, erau două porți mari din lemn care închideau două uși normale, am închis bine totul, am stins lumina peste tot, erau becuri afară care îmi băteau în geam și mi-am dat seama imediat că uitasem de obloane, acestea erau pe dinafară, mi-am spus că nu ies nici moartă afară, le las așa până dimineață. Era o liniște de mormânt în casă, m-am așezat pe un fotoliu mai retras și-am început să plang tremurând din toate încheieturile.

Un sunet ciudat m-a trezit din agonia mea, erau trofeele de pe pereți care plesneau, probabil din cauza reacției cu aerul când fusese deschisă locația, începuse să trosnească si dușumelele de lemn din încăpere, teroarea era cu mine în salonul acela și în mine totodată. Și asta nu era totul, se auzeau pași pe afară, m-am ascuns după fotoliu, cu ochii pe geam țintiți, erau geamuri mari cât înălțimea salonului, deodată văd în geam o umbră. Nu era om, era o umbră joasă, era un animal, un porc mistreț care răscolea ceva pe-afară, cu alții mici după el. Toate astea în fața casei, eu eram ascunsă într-un colț, după fotoliu pentru a vedea toată partea de la intrare. Tremuram, mă rugam în gându-mi la toti sfinții posibili, m-am oprit din plâns fără să-mi dau seama, eram cu ochii în patru prin toate colțurile salonului. Începuse și masa să trosnească, o masă din lemn mare și greoaie, mă rugam, mă rugam, nu aveam altă soluție… La un moment dat mi-am amintit de unde plecasem, de Ana și de colega mea, bucuroasă iau repede telefonul din buzunar să le sun, era aproape ora 2:00 noaptea, timpul trecuse fără să-mi dau seama, mă certam singură de ce nu mi-a trecut prin minte să sun mai devreme dar, surpriză! Telefonul era mort, era și normal, nu aveam cum să am rețea în pădurea aceea. Atunci mi-am pus capul pe genunchi și am rămas acolo ghemuită după fotoliu.

Era liniște cât de cât, am început să derulez în minte tot ce-mi spusese Ilinca, bucătăreasa româncă, mă întrebam cum o fi câștigat românca cealaltă atâția bani în numai 4 luni de muncă aici și deodată tresări simțul femeiesc din mine. Ah, cum de nu am realizat mai devreme ce însemna „distracția clienților până noaptea târziu, plus ciubucul gras primit de la ei”?” Era clar, mi se trezise mintea bine, parcă vedeam în ochi toată povestea bucătăresei despre românca de anul trecut, îndrăgostită acum de un neamț. Îmi era clar că în atribuțiile de cameristă intra și distracția clienților și cum puteam să-i distrez, să le joc o horă moldovenească? Gata, înțelesesem totul… și-așa, din gând în gând, m-a luat somnul, ghemuită dupa fotoliu. M-am trezit speriată, pe colțul unui geam se întrezărea o geană de lumină, nu era becul, se făcuse dimineață, se crăpase de ziuă, auzeam în surdină un cântec suav de păsărele. Mă uit la ceas, era 5:45, fug spre ușă, descui și ies afară, înghit aerul proaspăt al locului ca și cum aș fi băut ceva lichid, intru în casă, îmi iau valiza și plec.

Las totul deschis în urma mea, o iau la fugă fără oprire pe cărarea pe unde urcasem ieri cu mașina și merg și fug prin roua dimineții răcoroase dintr-o pădure de pe meleagurile Italiei! Din când în când mă uitam la telefon, ioc baterie, nu mai vorbesc de rețea… și merg, merg așa, în neștire pe singura cărare, coborând spre civilizație, spre oameni, pentru că totul în jurul meu era doar pădure. După vreo 3 ore de mers pe jos, ajung într-un sat. Fără să cunosc limba, fără o lețcaie în buzunar, cu valiza în mână, nespălată, nedormită și merg… Unde??? Unde mă purtau pașii… Am ajuns întâmplător într-o parcare cu autobuze, m-a năpădit plânsul. Un șofer de autobuz mă zărește și mă întreabă probabil ce s-a întâmplat, de ce plâng, reușeam să spun doar „Lucca”, el vorbea cu mine, nu știu ce tot spunea, nu reușeam să fiu atentă la cuvintele lui, eram distrusă.

În final mă ia de mână și mă urcă în autobuz… Plecăm… Unde??? Nu știu să vă spun, după vreo oră de mers, mă coboară, îmi spune nu știu ce, vorbește cu alt șofer de autobuz despre mine, dar dibuiesc repede cuvântul „Lucca”, probabil îi spuse că vreau să merg la Lucca. Mă urc în alt autobuz, de data asta merg mai mult de 2 ore, mă dau jos, șoferul mă plasează la alt coleg, alt autobuz, aud din nou cuvântul Lucca. Este ok, îmi spun, ăștia m-au înțeles unde vreau să ajung. Plecăm din nou, peste jumătate de oră am coborât, eram în Lucca! Cunoșteam stația, drumurile, orașul, îl îmbrățișez pe șofer plângând și-i spun „grazie”. El spune ceva, cred că mi-a urat succes, o iau pe jos încet, cu valiza în mână, spre casa Anei. Se făcuse seară deja, nu știam ce ore sunt, dar nici nu mă interesa, eram în siguranță!

Partea a IV-a. Aventura continuă!

După o lungă călătorie de o zi întreagă, jumăte la picior și cealaltă jumătate cu trei autobuze, ajung la casa Anei, de unde plecasem cu o zi în urmă. Sun la ușă și-mi iese chiar Ana în prag. Rămâne blocată de orice instinct uman, fără cuvinte și țintuită pe mine cu ochii mari cât castanele. Eu îi zâmbesc și o salut cu „Buonasera”, aveam grai italian în acel moment. „Ce-i cu tine?”, mă întreabă mormăind, cu jumătate de gură, apoi din nou mai tare și mai apăsat: „Ce-i cu tine, fato, de unde vii, unde ai fost?” Întrebări legate una de alta, probabil din cauza șocului pe care l-a avut când m-a văzut la ușa ei, intru în casă, era și familia ei acasă și colega mea cu care plecasem la drum din România. În fine, mă așez comodă pe canapeaua ei moale, simt cum fiecare oscior mi se așează odată cu mine… Eram frântă… eram epuizată, dar nerăbdătoare să-mi povestesc aventura trăită de ieri, de când părăsisem casa ei cu speranța și certitudinea oarbă în succesul meu.

Povestesc, dau toate detaliile cu cele trăite de mine, mă ascultau toți cu ochii bulbucați și înlăcrimați. Ana se ridică nervoasă, înjurând urât în italiană, „mâine dimineață sunt la Caritas, fac un scandal monstru, vreau să știu cine este acest idiot care și-a batut joc de tine, trebuie să aibă referințele lui, de unde este și cum îl cheamă.” Eu eram calmă și cred că acesl calm se datora bucuriei și succesului de a ajunge cu bine acasă la ea. Am calmat-o, i-am spus că nu-i dau voie să meargă la Caritas să facă scandal, nu aveam nevoie să fiu aplaudată de nimeni, nu aveam nevoie să-i fac acelui italian vreun rău, eram o clandestină la urma urmei, fără drept de muncă. Eram în Italia cu viză de turist, nu ca să muncesc pe post de cameristă, nu puteam ști dacă omul era chiar așa de vinovat pe cât se părea. Cum puteam ști dacă el era la curent cu „distractia clienților”, în fond, nu mă atinsese nimeni cu un deget, nimeni nu-mi făcuse propuneri indecente, ce să denunț?? Un om care a vrut practic să-mi dea o bucată de pâine, o muncă? Le-am spus tuturor cu un ton cât se poate de serios, că aventura asta se termină aici, în casa voastră, dacă face cineva contrar dorinței mele, îmi iau valiza și plec în lumea mea chiar în seara respectivă.

S-au calmat cu toții, le-am spus frumos că voi merge din nou să mă înscriu pe lista pentru posturi de muncă, dacă voi fi recunoscută de cineva că deja mi se atribuise vreun post, atunci voi spune că l-am refuzat pentru că era prea departe. Subiectul trebuia închis acolo, în casă și în acel moment și terminat a fost! Aveam nevoie doar de un duș și un pat să pot dormi după o zi atât de lungă și aventuroasă. Când m-am descălțat, aveam șosetele pline de sânge, aveam răni pe toată laba piciorului, probabil de la mersul pe jos prin pădure, dar vă jur că nu am simțit nimic până în momentul când mi-am dat jos adidașii din picioare.

Au mai trecut câteva zile până mi-am liniștit moralul, am plecat din nou încrezătoare la Caritas, cu gândul de a mă reînscrie pe lista de așteptare a locurilor de muncă. Odată intrată în sala de așteptare, m-am așezat pe un scaun cu capul în poale. Da, exact cu capul în poale, nu era nimeni, nu erau deschise probabil nici birourile Caritasului. Deodata simt o mână pe umăr, un băiat la vreo 20 și ceva de ani mă întreabă ceva… Ce anume, nu știu să vă spun, dar am înțeles imediat cuvântul „lavoro”, care știam că înseamnă „muncă”. Imediat am răspuns cu „si”, din instinct. Băiatul mi-a pus un bilețel în mână pe care scria un nume de bărbat italian și un număr de telefon. Îmi tot făcea semnul telefonului cu degetele de la mână, spunându-mi mereu: „chiama, chiama, lavoro”. L-am luat, am spus grazie și am plecat, am plecat spre casă bucuroasă de parcă aș fi avut o bucățică de aur în mână.

Ajunsă acasă, am așteptat nerăbdătoare să ajungă Ana de la muncă, aveam de gând să-i cer să sune la numărul de telefon pe care l aveam, ea vorbea bine italiana. Ajunsă Ana acasă, sună imediat, i-a răspuns un bărbat, i-am auzit vocea, apoi a început un dialog între Ana și respectivul, dialog pe care nu l-am înțeles oricum. Durase convorbirea vreo 10 minute, nu știam ce au vorbit, i-a dat numele meu, am auzit-o, apoi vârsta mea, a urmat un „grazie” și alte câteva cuvinte, după care convorbirea a luat sfârșit. Mă uitam la Ana să-i văd reacția, așteptam cu sufletul la gură să-mi spună despre ce este vorba, în ce călătorie mai pornesc. Respectivul era un director de la o agenție care se ocupa cu îngrijirea bătrânilor la domiciliu, deci, într-un cuvânt, „badantă” scria pe fruntea mea”

Cert este că a doua zi trebuia să îl întâlnesc pe acest domn pentru a discuta despre ce fel de muncă îmi poate oferi. De data aceasta, locul întâlnirii era aproape, la vreo 20 de kilometri, în orașul Pisa, dar pe mine mă apucase panica din nou. Ana mi-a spus că nu mă poate însoți la Pisa, dar să nu am teamă, că sunt aproape și cu respectivul domn mă întâlnesc în gara de tren, nu trebuie să merg în altă parte, așa că mi-a sugerat să pun mâna pe dicționar și să mai învăț ceva cuvinte pentru a putea conversa cu el. Și să nu-mi fie teamă pentru că ea l-a înștiințat că eu înțeleg italiana dar nu știu s-o vorbesc. Ok, să trec la învățat, mi-am spus, am început a înșira cuvinte fără sens pe un caiet, nu-mi intra nimic în cap, mă gândeam cum pot să mă exprim eu doar în cuvinte fără să dau un sens la ceea ce intenționam să spun?! Așa că îmi trece prin cap o idee: îmi aștern pe hârtie în limba română un discurs de prezentare cu ceea ce credeam eu că mă va întreba domnul, cu vârsta, numele, de unde vin, ce meserie am făcut în țara mea și altele, mă duc repede la Ana și o rog să-mi traducă în italiană discursul meu românesc. „Ce vrei să faci?”, m-a întrebat ea mirată, eu i-am răspuns zâmbind și încrezătoare că va vadea la final dar am rugat-o să-mi scrie cuvintele italiene exact cum se pronunță verbal. În fine, am primit discursul meu în italiană și imediat m-am pus pe recitat, l-am învățat ca pe o poezie, l-am învățat tot, mecanic.

A doua zi m-am urcat în trenul spre Pisa, era pentru prima oară când călătoream cu trenul în Italia. Mi se spusese de acasă să fiu atentă, că se anunța fiecare stație prin microfon și când aud „Pisa Centrale” să cobor repede, altfel risc o altă aventură cine știe pe unde. Și așa a fost, am stat lipită de ușa de tren până la Pisa, sa fiu prima la coborâre. Am ajuns în gară la Pisa și l-am sunat imediat pe domnul. I-am spus cu cuvintele învățate de acasă „Sono davanti ai giornali, vestita di blu”. Nu a durat două minute când în fața mea se prezintă un domn, frumușel de altfel, la vreo 30 și ceva de ani, mic de statură și cu un aer de diplomat, care m-a făcut să mă rușinez imediat. Merg cu el la mașina sa, care era parcată în fața gării. Odată intrați, se prezintă, mă prezint și eu, apoi mă ia la întrebări… am auzit imediat „quanti anni hai”, cunoșteam expresia, o învățasem de acasă. Încrezătoare și cu o atitudine fermă încep a turui fără să mă opresc discursul meu învățat acasă, în limba italiană, care nu includea numai răspunsul la întrebarea lui ci și multe alte detalii.

L-am văzut zâmbind, aprobându-mă cuviincios și asta mi-a dat o putere și o încredere în mine fantastică. Mă gândeam în sinea mea, dacă mă oprește din cursul poeziei mele, pierd firul și trebuie să o iau de la capăt… chestia asta mă ducea spre ridicol și-apoi aveam teama că nu obtin postul de muncă. Dar am avut noroc, mi-a mai spus el ceva acolo, la care eu răspundeam mereu cu „si”, mi-a spus ceva de „domani” și-atunci am înțeles că întrevederea a luat sfârșit și trebuie să cobor. Așa a și fost, ne-am salutat și din nou aud „domani”, la ce oră și unde, nu știu să vă spun.

Ajunsă din nou la Ana, am așteptat-o nerăbdatoare să ajungă de la muncă. Era aproape de 11 noaptea, i-am povestit cum a decurs întâlnirea și am rugat-o să sune dimineața la prima oră pe domnul pentru a avea informații clare unde și cum trebuia să ajung a doua zi. Zis și făcut, dimineața Ana a luat informațiile necesare. Ttrebuia să mă duc din nou la Pisa, pe la ora 11:00 cu valiza, pentru ca să fiu dusă direct la postul de muncă și anume la o bătrânică italiancă, într-un sătuc la vreo 30 kilometri depărtare de Pisa. Și-a dat seama domnul că eu nu înțelesesem o iotă din ce-mi spunea, așa că i-a explicat Anei tot programul de lucru ca badantă pe care urma să îl încep. De data aceasta, Ana a luat adresa unde aveam să muncesc și a cerut să-l mai sune din când în când, dacă o să am ceva probleme. A doua zi, prezentă în gara din Pisa, încrezătoare, puternică și plină de speranță îmi aștepteam soarta, succesul, începutul visului pentru care îmi părăsisem temporar țara și familia.

Ajungem la casa bătrânei, o femeie mica de statură, dulce la înfățișare. Sunt prezentată în familie, am găsit o altă îngrijitoare, poloneză de naționalitate, care trebuia să-mi predea postul cu ce am de făcut. Poloneza vorbea italiana, evident, ea îmi explica totul prin casă, eu în urma ei cu „si, si, si”, dar de data asta aveam în repertoriu și „ok, ho capito”. Într-un final au plecat toți, am rămas doar eu și bătrânica mea pe nume Eda. Nu înțelesesem mai nimic din ce mi-a spus îngrijitoarea poloneză, nici ea nu vorbea bine italiana, dar se făcea înțeleasă de către italieni și uite așa, m-am trezit badantă la un loc decent de muncă.

Ce să vă mai spun? Că a urmat o lună de lecții intense de limba italiană cu bătrâna mea? Da, așa a fost, am înnebunit-o pe sărăcuța băbuță cu italiana, începusem să scriu caiete întregi de propoziții, începusem să mă uit non stop la televizor, pentru a auzi exprimarea corectă a cuvintelor, începusem s-o exasperez pe Eda mea cu modul de conjugare a verbelor. O întrebam: „Eda, cum pot spune că eu voi pleca mâine, sau cum spun că eu am fost plecată ieri?” Draga de ea, pufăia întruna și-mi spunea mereu: „Bimba, tu mi fai impazzire!” Era un amore de băbuță! Și uite-așa, mă trezesc că împlinisem o lună și domnul director venise cu plata mea. Mi-a pus 750 de euro în mână și se grăbea să plece, probabil se gândea că nu are ce să vorbească el cu mine numai după o lună de zile de când mă lăsase la post. Eu, foarte indignată că nu mă întreaba nimic, încep cuviincios să-i explic ce și cum am făcut eu într-o lună la locul de muncă și totodată să-i mulțumesc pentru șansa pe care mi-a oferit-o. Drept vă spun că l-am lăsat mască! Felicitându-mă, m-a întrebat cu cine am învățat așa repede să mă exprim în italiană. I-am răspuns cu entuziasm și voință de fier, împreună „con una grande signora”, arătând cu plecăciune spre draga mea profesoară de limba italiană, Eda. Ș ca să nu mai lungesc vorba, vă spun că am avut parte de compania Edei doar vreo 3 ani, din pacate, apoi s-a dus la ceruri. S-a dus la ceruri un înger de femeie care mi-a călăuzit primii pași în meseria de badantă, o femeie pe care am iubit-o ca fiind parte din familia mea și pe care nu o voi uita niciodată! Mereu va face parte din sufletul meu, cu toata stima și respectul cuvenit, implicit familiarii ei.

Voi încheia aici, mica mea povestioară din primii ani petrecuți în Italia. Ah, uitasem un amănunt important, care mă macină și în ziua de astăzi. După ce am deprins bine limba italiană și m-am obișnuit cu locurile unde lucram, am vizitat din nou Caritasul din orașul Lucca. Voiam neapărat să găsesc îngerul ăla de băiat care îmi pusese biletul cu numărul de telefon în mână dar nu a fost chip, nu l-am găsit nici în ziua de astăzi. Toți îmi spuneau că dacă nu-i cunosc numele, nu mă pot ajuta, pe la Caritas se perindau mulți tineri, toată munca era făcută voluntar, unul putea veni o lună și-apoi deloc. L-am căutat mult timp pe băiat, era pentru mine un înger ieșit în calea aventurii mele, n-a fost chip să-l găsesc, dar nu se știe în viața asta peste cine dai în drumul tău, așa că nu-mi pierd speranța, sper ca într-o zi să-i pot mulțumi pentru imensa „mână de ajutor” pe care mi-a întins-o la nevoie. Aventura mea continuă și sper că asta se va întâmpla pentru un viitor îndelungat. Nu e o poveste, ci o istorisire a primilor mei pași spre o nouă viață. Una pe tărâm italian!

Emma Cernăianu

 
 
Formația Ritmix din Torino