Colocviu antic
Augustus, mai cu osebire pe Marcus-
Antonius îl mustra pentru sminteala lui
de a scrie în aşa fel, încât oamenii să
se minuneze şi să nu înţeleagă.
(SUETONIUS 12 Cezari)
S-a furişat aseară în cetate,
Drumeţ pribeag cu torbă grea în spate.
Ce noapte albastră! Cât belşug de cer!
– De aur Cloşca. Rariţa de fier.
Cum zumzăie cetatea… Ca prisaca!
– Acesta este drumul spre Itaca?
– Acesta-i drumul, dar departe-i foarte
La mii de stadii. Poate mai departe.
Doi înţelepţi treceau vorbind încet,
Despre Zenon şi Thales din Milet.
Şi-atunci au dat cu ochii de străin:
Sandaua ruptă. Zâmbetul senin.
— „Din ce cetate vii, drumeţ sărman?
Ce ştii din Platon? Din Aristofan?
De ce n-ai myrt ca fruntea-ţi s-o-ncununi?
Ce ştii să faci?”
— „Eu? Poleiesc minciuni”.
N-au înţeles nimica filozofii,
Îşi potriveau cu grijă faldul ştofii
Şi-l ascultau cu gându-n altă parte.
– Ce spune el nu scrie-n nicio carte.
Şi unul l-a-ntrebat troznind din deşte:
– „Cum poleieşti minciuna? Povesteşte.”
– „E-un meşteşug furat de mult, din cer,
Îl ştiu de la bunicul meu Homer.
Era un orb bătrân de prin Helada,
Insă purta în traistă Iliada”.
– „Dar spune, ce-i mai faci minciunii tale?
– „O joc un timp, arzând, pe nicovale,
O iau în cleşte, o lovesc cu dalta,
O răsucesc pe-o parte şi pe alta,
O-ngemănez şi-o chinui, după plac.”
– „E-un filozof”. „Pe dracu! E un vrac”.
– „Şi după asta, ce faci cu cuvântul?
Îl dai cu bronz, aşa-i? – „Ferit-a Sfântul
Doar când îl simt că bate ca o mreană,
Cobor pe el o lacrimă din geană.
Și-atunci cuvântul arde peste veacuri,
Ca luna-n cer. Ca stelele în lacuri”.
Ion Larian Postolache
