In amore
De când te ştiu, Iubire!…
Eram doar un copil de ceară,
o-nflorată mlădiţă subţire –
un nor pe cer de seară.
De când te vream!… Deşi
din suflet
fâşii
mi-ai smuls –
deşi
gonitu-mi-ai fără răsuflet
al vinelor puls.
Ţii minte?
Te-aşteptam sub meri
să vii; te-aşteptam să-mi ceri
iubiri,
iar eu nătâng îţi dam gândiri
îţi dam dureri.
Acelaşi sunt, tot eu!
Nu râde că-s atât de mare şi de greu
că port pe umăr universuri,
că sunt ateu
şi că scriu versuri.
Cum te uitasem!…
Cum
mă rupse viaţa din mătasea
firelor ce împletiseşi
când sub mărul de la drum
inimii urziseşi
casa.
Te uitasem! Dintr-odată
mintea se urcă pe scara înţelegerii
şi roată
ochii şi-i făcu…
O! Cât mă duru!
De ce nu te-am avut atunci
să-mi arunci
în ochi un pumn de pulbere –
umanele munci
în beznă să se spulbere.
Să fi orbit.
De ce-am ghicit
că vilele pe culmi de munţi
cu ninse frunţi,
că imensele punţi
zvârlite pe-ntinderi de apă –
(probleme de-oţele
făcute să-ncapă
în fantastice schele)
c-armonica-nvârtire
a roţilor ce zdrumică atomul,
ce sfredelă pământ,
ce ţine omul
pe fire
de vânt
sunt picături de sânge, supte
de mizerie, ventuza
ce şi-a prins în inimi buza
să se-nfrupte,
sunt morţi
de foame, ce-au deschis
spre vis
ale cugetului porţi.
Cum n-am putut să smulg din căngi
demonicul ciclon de răzvrătiri!
L-aş fi dezlănţuit cu crăngi
din vârf de munte
să spulbere umanele duhniri
târâte de pământ –
să lunece pe imensitate
doar aripa de vânt –
o punte
pe eternitate.
Felix Aderca
