Ore de veșnicie
Mă tângui ca un stih din Psaltire,
Gândul închinându-mi-l ție;
Ore sarbede, ore de mâhnire,
Ore de veșnicie.
N-am sprijin, n-am argument; fără sens
O inimă-a altuia în mine mai bate;
Se-ncercuie tot mai strâns și mai dens
În juru-mi singurătate.
Câte zile, câte săptămâni, câte luni,
Câți ani, câte veacuri sunt
De când o primăvară cu minuni
A înflorit pe pământ?
Amintirea paradisului e-n mine,
După umbra ta rătăcesc din loc în loc;
Uit că te-a furat spre țărmuri străine
Fantastica pasere Roc.
Între primejdii și drumuri grele,
Surd și orb, te-oi aștepta până când
Te vei coborî dintre evuri și stele
Și mă vei căuta surâzând.
Lemn de-aș fi, ori gheață, ori stâncă,
Ori mormânt uitat,
Voi ieși din noaptea-mi adâncă
De vedenia ta deșteptat.
Cum m-atinge varga de aur și apa vie,
Mă scol din basm și te salut uimit:
“Bine-ai venit, Domniță, la Împărăție…
Lung somn am dormit…”
Mihail Sadoveanu
