Singurătatea
Adorm adânc Bucegii, şi Noaptea-i netezeşte,
Pe tâmplele lor arse, cu mâinile-amândouă.
Sclipesc pe frunţi golaşe, ce somnul umezeşte,
Broboane mari de rouă.
Doar văile-aburite huiesc fără-ncetare
Şi dârele de ceaţă, ca nişte şerpi, la poale
Se duc pe nesimţite şi curg în depărtare
Cu apele la vale.
Atunci Singurătatea se scoală-ngândurată
Şi umblă, visătoare, pe streşini de-nălţime.
Stă ceasuri neclintită, de-o stânca răzimată,
Şi câtă-n adâncime.
Dă drumul unei pietre şi-ascultă, -ncremenită,
Cum bubuie-n adâncuri pân’ nu se mai aude,
Cu faţa-n sus pe urmă se-ntinde, aiurită,
În ierburile ude.
Se uită lung la stele cum ard nălucitoare…
Ascultă-n fund molifţii vibrând ca nişte clape.
Pe ceruri trece luna, plutind strălucitoare,
Ca lebada pe ape.
Aşa îşi duce veghea pe culme sus, deşteaptă,
Şi de urât tot timpul ea singură îşi ţine…
Din când în când tresare şi şade… parc-aşteaptă
Dar, nimenea nu vine!
Din volumul “Pârgă”, 1921
Vasile Voiculescu
