Povestea Mihaelei de „badantă” în Italia și cum și-a construit destinul. Cu voință, hotărâre și multă muncă

Fiecare dintre noi are o poveste în spate. Grea sau ușoară, presărată cu obstacole, dar și cu momente de fericire, puțini dintre noi însă au curajul să o povestească celorlalți. Și poate, cine știe, am avea mereu câte ceva de învățat unii de la alții. Am citit cu interes povestea Mihaelei și nu pentru că ar avea ceva special, dar ne-a impresionat prin sinceritatea profundă și prin optimismul debordant pe care îl transmite, de aceea, am hotărât să o publicăm. Poate, cine știe, vom avea de învățat ceva din ea:

«M-am născut cu 37 de ani în urmă, într-o comună din județul Bacău, sunt cea mai mare dintre 9 frați, o familie foarte săracă. Nu îmi face plăcere să îmi amintesc de copilărie, deoarece nu îmi amintesc decât munca, lipsurile, neajunsurile, violența și multă tristețe.

Anii mei de școală au fost un coșmar, cu un tată violent, bețiv, ne lua la bătaie noaptea, ne dădea afară, în zăpadă, desculți, o bătea pe mama zilnic. Dar în ciuda situației pe care o trăiam, am terminat liceul, cu mari sacrificii, este adevărat. Mergeam zilnic 12 kilometri pe jos, deseori chiar flămândă, și pe iernile cele mai grele, cu viscol, zăpezi, ploi și vânt. Erau zile când eram doar 2, 3 copii în clasă, însă eu eram mereu prezentă, deoarece singurul loc unde puteam să mai învăț câte ceva era la școală, acasă nu aveam timp, trebuia să o ajut pe mama la treburile casei.

Foarte des rămâneam fără caiete, deoarece frații mai mici le rupeau, dar pentru mine ăsta nu era un motiv să nu învăț, sau să nu merg la școala, chiar dacă îmi era rușine pentru că nu eram niciodată în rând cu ceilalți, eu mergeam acolo cu ce aveam și cu ce puteam.
La învățătură eram pe undeva pe la mijloc, îmi doream să fi fost mai mult dar acasă numai la învățat nu îmi era capul!

Imediat cum am terminat liceul m-am angajat la o fabrică de confecții din Focsani, pentru mine era deja o mare realizare, aveam un salariu cu care puteam să îmi ajut familia. Aveam 21 de ani când l-am cunoscut pe bărbatul cu care m-am și căsătorit și imediat după nuntă plecam în Italia, cu dorința de a ne construi un viitor mai bun. Mai întâi a venit el, după 2 luni mi-a găsit și mie un loc de muncă, care m-a ajutat să vin și eu. Primul meu loc de muncă în Italia a fost ca îngrijitoare de bătrâni, trebuia să am grijă de două femei în vârstă, dintre care una era în căruț și cu cealaltă dormeam în pat. La 21 de ani eram badantă pentru doar 400 de euro pe lună, însă atunci nu prea aveam de ales, nu știam limba italiană și nu cunoșteam pe nimeni în Italia.

Gândul îmi era mereu acasă, la frații mei, nu știam cum să îi ajut și pe ei, aveam un frate bolnav de ciroză hepatică, ce ulterior a murit după chinuri groaznice, umblând din spital în spital. Cei 400 de euro pe care îi câștigam eu erau puțini. Trebuia să îl ajut și pe soț ca să își plătească datoriile, să le trimit și celor rămași acasă, să mai am și pentru mine, dar făceam tot posibilul să am pentru fiecare.

Nopțile stăteam și învățam limba, îmi doream să schimb lucrul cât mai repede, să stau cu soțul meu, dar nu puteam să îmi permit asta, el nu muncea tot timpul, bani nu aveam, nu aveam nici măcar celular, primul celular mi l-am cumpărat la primul salariu din Italia, și acela mi l-au furat în metrou, la Roma, după o săptămână. Însă Dumnezeu a ținut mereu cu mine, în ziua în care mi-au furat telefonul am găsit un inel de aur pe stradă, l-am vândut și cu banii mi-am cumpărat cel mai ieftin celular pe care l-am găsit.

Când am început cât de cât să stăpânesc limba, după vreo 2 luni, am început să caut altceva de muncă, întrebam lumea pe stradă dacă are nevoie la curățenie, mă gândeam că totuși era ceva mai bun, nu am căutat mult și am găsit. Într-o zi l-am oprit pe un bătrân și l-am întrebat dacă dumnealui cunoștea pe cineva care ar fi avut nevoie de o femeie la curățenie, la care el s-a uitat foarte mirat la mine și mi-a spus: „Așteaptă puțin să o sun pe soția mea, chiar noi căutăm o persoană, avem nevoie în fiecare zi, inclusiv sâmbăta.”
Au apreciat foarte mult sinceritatea și îndrăzneala mea, le-am cerut să-mi dea răgaz să duc pe altcineva în locul unde munceam atunci, le-m zis că nu pot să le las pe cele două bătrâne singure și că nu pot merge imediat la ei.

Și așa, de la 400 de euro pe lună, în scurt timp câștigam peste 1.000 de euro. Și dacă nu-mi căutam singură binele ăsta, nimeni nu venea să mi-l ofere la ușă! În scurt timp mi-am adus mai mulți frați în Italia, ajutându-i cu locuri de muncă, bani și tot ce aveau nevoie pentru a-și construi și ei un viitor.

Cu timpul, bătrânii care practic m-au luat de pe stradă, oferindu-mi de lucru, au murit, iar eu am schimbat mai multe locuri de muncă, la bar, pizzerie, în fabrică și din nou la curățenie prin case, pentru că era singura muncă ce îmi oferea flexibilitatea de care aveam nevoie pentru a-mi crește copilul și să câștig mai mulți bani.

Când s-a născut fetița, soțul meu rămăsese fără lucru, iar eu a trebuit să reîncep munca devreme, când fetița avea doar o lună. Mergeam 2, 3 ore la curățenie, mă întorceam să alăptez și din nou la muncă, munceam și plângeam, acele momente au fost cele mai grele din viața mea. Aș fi putut să împrumut bani sau să cad drept milă pe spatele altora, sau să merg pe la servicii sociale, dar eu am o mare demnitate, îmi place să îmi câștig existența cu demnitate și muncind. Nu ne permiteam să stăm acasă amândoi, cumpărasem casă aici, aveam rată la bancă, datorii de plătit, el nu găsea de muncă și așa până când fetița a împlinit 5 luni, soțul a reînceput munca, iar fetița am dus-o la o creșă particulară.
În Italia, concediul de maternitate este doar de 5 luni, 2 luni înainte de naștere și 3 după, nu este ca în România, 2 ani de zile.

Tot timpul am muncit cu mare entuziasm, pentru mine munca înseamnă viață, însă când vezi că nu ești prețuit, nu ești respectat și stimulat așa cum meriți, entuziasmul ăsta îți cam scade, așa că nu mă mai regăseam în munca pe care o făceam, simțeam nevoia de schimbare, simțeam că am potențial să fac și alte lucruri. Așa m-am înscris într-o mare companie de distribuție produse din aloe vera și alegerea asta mi-a schimbat viața.

În cadrul companiei respective am găsit o nouă familie, am găsit căldura aceea familiară, prietenoasă, pe care eu o căutam, m-am regăsit pe mine acolo, din mai multe puncte de vedere. Compania pentru care lucrez acum îmi oferă ceea ce nimeni nu mi-a oferit până acum, pentru mine munca nu înseamnă să mergi într-un loc unde să câștigi bani și gata, munca pentru mine înseamnă să faci ceea ce îți place și să te regăsești în ceea ce faci.

Nu am scris povestea mea ca să impresionez pe cineva, nu îmi place să mă victimizez, dimpotrivă, urăsc acest lucru, însă am scris-o în ideea că poate să ajute pe cineva, care se regăsește în cele trăite de mine dar nu găsește curajul de a-și lua viața în propriile mâini .
Știu ce înseamnă să îți dorești și să nu ai, să nu ai posibilități, să fii discriminat, să cauți de muncă ceva mai bun și să nu găsești, știu ce înseamnă să fii nevoit să te mulțumești pentru că altfel nu ai de ales, știu, pentru că le-am trăit și eu toate astea.

Acum mă simt un alt om, investesc zilnic în mine, în curând îmi voi relua studiile și îmi voi urma visele. Fiecare are o poveste de viață deosebită, însă a mea este specială pentru că este trăită de mine.

Mihaela Parlac – Roma»

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Te-ar mai putea interesa

Publicitate
Susține publicația noastră!