Catedrală, spitale, preoți, credincioși, probleme ale vieții religioase moderne, în anul sărbătoririi Marii Uniri.
Încep prin a sublinia faptul că răspunsul meu este unul subiectiv, minimal, deloc exhaustiv și nu reprezintă părerea oficială a niciunei Biserici ci doar părerea unui teolog cu părul alb, trăit departe de țară, printre oameni cu nevoi, dor mult și fericire ocazională.
Am văzut postarea unui cetățean, supărat că avem clopot scump la Catedrala Națională dar nu avem spitale etc. De aici au pornit gândurile mele de mai jos.
În primul rând precizez că spitalele sunt de competența statului și nu a Bisericii. În al doilea rând ceea ce face Biserica cu banii din donații este treaba ei și vă asigur că-i cheltuiește cu mult mai mult criteriu și înțelepciune decât o face statul cu banii cetățenilor. Dar ceea ce vreau să vă spun este că peste o mie de ani, dacă va mai fi viață pe pământ, sunetul clopotului din Catedrală va aminti că pe aceste plaiuri au existat oameni cu suflet, oameni credincioși, oameni gospodari, care s-au gândit să lase ceva în urma lor, afară de sindrofiile cu mici și bere… S-au gândit la ceva nemuritor, care să trezească conștiințele, să cheme la unitate, la comuniune, la dragoste pentru aproape. A costat mulți bani, ca orice lucru de preț. Dar vă asigur că în casele unora dintre conaționalii noștri, care au muncit puțin în viața lor, există lucruri mult mai scumpe…
În conturile din străinătate ale unora dintre „aleșii” noștri există mult mai mulți bani furați din buzunarele cetățenilor decât valoarea acestui clopot…Aleile și bordurile care se refac an de an fără motiv, parcurile de joacă în locuri ciudate, investițiile publice nejustificate, contractele publice cu dedicație, firmele fantomă, neamurile angajate în posturi super-plătite, sunt tot banii acestui popor. Numai că aceștia nu se văd și se pare că nu mai supără pe nimeni.
A devenit o normalitate să ne alegem singuri călăii, dictatorii, analfabeții și aroganții care ne conduc în mod dezastruos de trei decenii. Dar un clopot așa de scump poate fi o problemă. El se vede, se aude, va rămâne acolo sute de ani și cine va se va putea întreba mereu: cum a fost posibil? Cum de ne-a scăpat printre degete ? Cum de acest popor batjocorit de toți a putut crea și ceva nemuritor ? Erau obișnuiți cu case de lemn și lut, ascunse prin fundul vreunei văgăuni, ca să nu-i vadă tătarii și turcii… Dar când suna cornul lui Ștefan cel Mare ieșeau din văgăuni și-și apărau credința și neamul. Și după fiecare victorie, stropită cu sângele neamului nostru, mai ridicau o biserică și mai puneau niște clopote, ca să amintească lumii întregi că aici este un popor de neclintit, capabil să apere cu furcile și cu ajutorul Domnului întreaga lume creștină.
Ei știau ce înseamnă o biserică și un clopot. Cei de astăzi, urmași nevrednici și trădători de neam, ar topi cu drag orice clopot, ca să mai facă vreo statuie vreunui general străin care ne-a ucis cu sânge rece poporul, ca să mai finanțeze vreo asociație care să ne distrugă copiii și familia, ca să mai refacă vreo alee sau bordură, deja refăcută în fiecare an, în ultimii 28. Sau poate clopotul nostru ar fi mai de folos la viitoarea megalo-moschee, despre care, se pare, nu are nimeni nimic de spus…
Și cu toate acestea, peste o mie de ani, sunetul clopotului din Catedrala Națională va aminti lumii întregi că nu toți am uitat istoria neamului românesc, nu ne-am uitat credința, că nu ne vom pleca în fața niciunui cotropitor fizic sau ideologic, că nu ne vom lăsa mințiți și înșelați la nesfârșit de scursurile și erorile genetice care ne-au vândut țara pe doi bani… Să nu vă închipuiți că va scăpa cineva de judecata urmașilor lui Stefan cel Mare și Mihai Viteazul! Clopotul va suna și pentru ei!
S-au închis sute de spitale din lipsă de fonduri sau de personal în ultimii ani. Nu e vina Bisericii. Biserica a deschis peste 750 de centre sociale și de binefacere. Sigur, statul are și gestionează mult mai multe ca număr dar, din nefericire, fondurile alocate sunt puține, sub nevoi, gestionate prost și delapidate la lumina zilei de neamuri și prieteni puși în funcții de conducere. Se fură și se deturnează fonduri pe spinarea orfanilor și a bătrânilor, cu nerușinare… Biserica este extrem de bine organizată și controlată. Sigur, cine umblă cu mierea se linge pe degete dar nimeni nu poate face abuzuri și să treacă neobservat; nimeni nu fuge de sub ochiul sever al celor puși să gestioneze. Biserica este poate singurul loc unde se împarte iertarea tuturor prin Taina Spovedaniei dar nu se iartă nimic cu ușurință celor din interiorul Bisericii.
Se vorbește des despre calitatea preoților. Dar despre calitatea credincioșilor, ce aveți de spus ? Dacă ne impresionează frumusețea catedralelor din Occident este și pentru faptul că în ele este jertfa popoarelor, oameni care și-au dăruit o mare parte din viață ca să execute opere nemuritoare. Nu știm dacă au făcut-o pentru bani sau pentru dragostea de Dumnezeu dar rămânem cu gura căscată în fața imensității și a profunzimii unor opere într-adevăr nemuritoare. Noi, românii, avem mare talent la a dramatiza și a distruge din fașă orice operă frumoasă.
Ne-am gonit sculptorii și oamenii de artă în străinătate, asta dacă n-au sfârșit în închisorile comuniste, ne-am ținut oamenii cu har departe de altare (Părintele Arsenie Boca, ca să dăm doar un exemplu din câteva sute), am lăsat să se distrugă orice operă de artă sau monument istoric, ca să nu mai vorbim de clădirile istorice. În fața oricărei creații noi am găsit motive de a stopa, de a dramatiza și de a sfârși prin a nu face nimic, invocând că lui Dumnezeu nu i-ar place măreția lumii și că ar fi mai bună o colibă decât un palat.
Eu mă întreb: dacă suntem refractari la orice lucru măreț și frumos ochiului omenesc suntem atât de siguri că, prin compensație, ne vom prezenta în fața Judecătorului cu alte comori, alea sufletești, pe care unii le invocă atât de mult? Chiar credeți că lemnul și spațiile mici vor constitui un atu la Judecată? Da de unde sunteți așa de siguri că Domnului nu-i plac spațiile mai mari ? Mai ales că nu sunt pentru El ci pentru noi. Noi avem nevoie de un acoperiș sub care să ne adunăm pentru a ne ruga, pentru a ne confrunta ideile, ca să ne ascultăm unii pe alții și să ne ajutăm.
Catedrala Națională este un loc de întâlnire internațional, un centru de congrese, un loc de rugăciune, de popas și pelerinaj, de manifestări culturale, de ajutor social, există chiar și o secție de Urgență medicală și multe alte lucruri, pe care le vom vedea când vor fi terminate. Oamenii și-au arătat dragostea față de divinitate potrivit cu posibilitățile fiecărei epoci. Pentru Ștefan cel Mare construcția unei biserici după fiecare bătălie, când poporul era secătuit de puteri, echivala la vremea respectivă cu construirea unei catedrale. Astăzi sunt alte cerințe și alte posibilități iar poporul nu este secătuit de vreun război ci de consecințele propriilor alegeri.
Peste câțiva ani cele mai frumoase și mai bine dotate spitale vor fi cele ale Bisericii, sperăm, cum se întâmplă și in Occident, cel puțin în partea catolică. Și statul ar putea să facă partea sa dacă nu am mai avea hoți la conducere, sprijiniți puternic de cei care se bucură la un kil de orez sau o sticlă de ulei în prag de alegeri. Biserica este pentru cei ce cred. Ceilalți au alte locuri unde se pot duce. Americanii au reprodus în mijlocul deșertului orice mare operă arhitectonică europeană, doar ca să se distreze. Noi plătim sute de euro pe bilete ca să vizităm ceea ce alții au construit.
Aș fi de acord cu cei care ne critică dacă aș vedea o sporire a credinței sau a conștiinței de neam, contrarie sau chiar în paralel cu traiectoria presupus materialistă, de care este acuzată Biserica. Dar la noi se distruge treptat orice valoare. Nu suntem capabili să creăm dar suntem capabili să criticăm și să dărâmăm ceea ce alții au construit. N-am pus nimic în locul construcțiilor comuniste dar am împărțit frățește fierul vechi și cărămizile până în ziua în care lipsa lor a început să ne doară. Și atunci am început să le căutăm în altă parte. Nu suntem în stare să ne apărăm țara de dușmani, de cei care vor să o fărâmițeze, de șovini și de extremiști, de corupătorii și exploatatorii străini, de proprii noștri trădători și vânzători de neam și de țară.
Nu prea cred că Dumnezeu apreciază leneșii, asistații social sau cârcotașii. Eu încă mai cred în puterea românului de a supraviețui oricăror greutăți. Vom supraviețui și de data asta…P. Costel
Costel Mihalache – Parohia Sant’Antonio Abbate la Sacra Arcidiocesi Ortodossa d’Italia e Malta
