Rădița, crescută de bunici fiindcă mama e plecată la muncă în Italia. Fetița care se juca de-a Dumnezeu

Povestea Rădiței este povestea sutelor de mii de copii cu părinți plecați la muncă în străinătate. 200.000 mai exact, cum spune ultima statistică elaborată. Dar de-a lungul celor 28 de ani de când se pleacă din țară, câți or fi? Câți copii au crescut fără părinții lângă ei, cu sentimentul de abandon și de părăsire? Câți copii au adormit plângând cu gândul la mâna mamei care să le mângâie creștetul, la zâmbetul și ochii cu care doar o mamă își poate privi copilul? O generație întreagă. De copii crescuți cu sufletul schilodit și amputat de dor și nostalgie.

„Fetița care se juca de-a Dumnezeu” este un roman scris de Dan Lungu și ne prezintă povestea Rădiței, un copil de 8 ani, crescut de bunici, fiindcă mama pleacă în Italia să muncească. Un roman surprinzător, emoționant și plin de umor care explorează prin ochii inocenți ai Rădiței si cei ai mamei sale, un fenomen ce a marcat profund România postcomunistă: emigrația temporară.

Pentru a-și scoate familia din impas financiar, Letiția hotărăște să plece la muncă în străinătate pentru câteva luni. Prin intermediul unei cunoștințe ajunge la Roma, în Italia, unde face menaj și îngrijește de bătrâna familiei Bosse, pe nume Nona.

Acasă i-au rămas cele două fetițe: Rădița – sensibilă, introvertită – în grija bunicilor și Mălina în grija soțului Letiției, Vali. Aflată la început de școală și puternic atașată de mama sa, Rădița suferă în urma despărțirii așa cum numai copiii pot să o facă, cu tot corpul și toată imaginația. Cele câteva luni preconizate se tot lungesc, planurile de viitor suferă mereu schimbări, iar efectele secundare ale plecării se dovedesc imprevizibile.

La un moment dat, Rădița își dă seama că, de fapt, e singura din familie rămasă în țară care își mai dorește ca mama să se întoarcă acasă, oricare ar fi prețul: „Stătea cu ochii mari, paralizată de propriul gând. Mălina și tata voiau bani de vacanță și de lucruri noi în casă, Bunu voia să își ducă la bun sfârșit renovarea, tot vorbea de refăcut fațada casei, poate doar Buna să-și fi dorit întoarcerea ei, dar nu se vedea asta. Pentru toți, mama era mai bună acolo, la Roma, doar ea, Rădița, o voia aproape, să-i simtă mirosul și să se gâdile amândouă până se îneacă de rîs.” Copiii au nevoie de puțin pentru a fi fericiți. Dar emigrantul se teme că „puținul” e prea puțin… Pleacă crezând că cei rămași acasă se vor obișnui cu absența lui, că vor pune în curând mai mult preț pe cadourile primite decât pe prezența afectivă.

- Continuarea articolului după publicitate -

Rădiței i se face milă de propria mamă: „Nu era normal ca mama să o șteargă la fund pe bătrâna aceea drăguță, rujată și cu inele, iar Mălina și tata să ia banii și să meargă la schi. Mama să spele vase și Bunu să cumpere var și ciment. Vocea ei umedă și obosită să tot mintă, da, iubita, vin. Să uite limba și să vorbească cu mâinile.” O maturizare prematură, un copil poartă de grijă mamei sale, uită de propriile dorințe, de propriile tristeți, gândindu-se la ce e drept și bine pentru părintele său.

Atunci când e singură, în momentele în care poate fugi de lângă bunici, Rădița urcă scările până la etajul cel mai de sus al unui bloc înalt, se urcă pe acoperișul acestuia și se simte un mic Dumnezeu. Dă ordine, poruncește oamenilor să facă anumite acțiuni, determină evenimente și culmea este că îi și iese. Bineînțeles, nu cere imposibilul, nici improbabil, se joacă și nu își exagerează noul rol:

„Cu toții ascultau de ea fără să crâcnească. Îi plăcea să stea ascunsă, să se uite la oameni și lumea să se miște după șoaptele sale, putea să se joace așa ore întregi. Tare i-ar fi poruncit mamei să se întoarcă mai repede din Italia, dar la așa distanță nu avea nici o putere.”

„Fetița care se juca de-a Dumnezeu” este cartea unei realități,  nu avem decît să înmulțim cu 200.000 această istorisire ca să înțelegem cât necaz se ascunde în cifrele copilăriei din România. Și cât este de important să cerem statului român un semn de responsabilitate tradus în asistenți sociali bine pregătiți și bine plătiți, în investiții care pot aduce locuri de muncă și educație rezonabilă, în spitale și servicii de protecție socială pentru acești copii singuri acasă.

Susține publicația noastră!

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Mai multe articole mai jos