Îngrijitoare română răsplătită în Italia cu o avere după moartea bătrânilor asistați

O întâmplare desprinsă parcă dintr-o frumoasă carte de povești a povestit-o o româncă din Italia pe un grup Facebook, unde sunt înscrise colegele ei care fac meseria de îngrijitoare pentru bătrânii din această țară.

O întâmplare care în lumea de astăzi, a egoismului, a iubirii de sine mai presus de orice, a scepticismului și a neîncrederii, ne face să sperăm că mai există oameni buni și generoși. Ajunge probabil doar un singur lucru să facem pentru a-i descoperi, să fim buni și noi, la rândul nostru.

- Continuarea articolului după publicitate -

«Am să vă povestesc o întâmplare adevărată a unei colege care a lucrat timp de 13 ani ca îngrijitoare în casa unei bătrâne italiene din orașul Livorno, în Toscana.

Prietena mea, româncă de-a noastră, o femeie blândă și răbdătoare, lucra pentru bătrâna aceasta care nu avea copii, nici nepoți, avea doar o avocată împuternicită să-i administreze averea și banii.

Soțul bătrânei murise cu 5 ani în urmă, lucrase ca funcționar la bancă, iar bătrâna fusese casnică, cu activități de voluntariat pentru o fundație umanitară care se ocupa cu ajutorarea copiilor africani. O familie cu un nivel de trai ridicat, care s-au gândit și la cei mai puțin norocoși ca ei. De vreo 13 ani bătrâna rămăsese țintuită la pat și astfel, au angajat o badantă care să se îngrijească de ei și de casă.

După moartea soțului său, bătrâna a intrat într-o depresie profundă, până săptămâna trecută când a trecut la cele veșnice. O iubea mult pe româncuța noastră, ca pe ochii ei din cap. Eu, cel puțin, nu vedeam nicio diferență că nu ar fi fost mamă și fiică cele două. Poate un raport mai ceva decât o mamă cu fiica ei, a dus-o nemaipomenit de bine colega mea alături de amândoi soți, chiar dacă ultimii patru ani, până la moartea bătrânei, au fost cei mai de groază din viața ei. Nopți nedormite, urlete, bătrâna nu o mai recunoștea, îi vorbea urât, o alunga de lângă ea.

De nenumărate ori, prietena mea, îngrijitoarea, mă suna la telefon și se plângea, îmi spunea: „Eu mâine plec, nu mai rezist s-o văd așa”,  „nu plec de greu, plec pentru că îmi provoacă atâta milă încât simt că mă copleșește, că nu sunt capabilă s-o primesc pe toată în suflet la mine…”

Eu îi ridicam moralul mereu, o încurajam, iar într-o dimineață, cu trei zile înainte de moartea bătrânei, m-am dus la ea cu o altă fată care să o înlocuiască pentru a merge acasă să se odihnească. Ea, cu bagajele făcute, nu a putut ieși din casa bătrânei, nu a avut puterea și curajul să o lase pe mâna altcuiva, a renunțat în ultima secundă, și-a amânat plecarea în ultimul moment, scuzându-se față de mine în toate modurile posibile și rugându-mă să o înțeleg…

Și-am înțeles-o foarte bine, pentru că am priceput că este un suflet pur, cum nu îmi este dat să întâlnesc des în lumea asta. Simțea că nu trebuie s-o părăsească pe bătrână, ceva îi spunea că la întoarcere nu o va mai găsi și avea dreptate, după trei zile bătrâna a închis ochii în brațele ei. „S-a rupt ceva din mine”, mi-a spus, „îmi trebuie cred un an de zile, să merg acasă, să mă reculeg” , „nu pot merge să îngrijesc o altă persoană, sufletul îmi este rupt în două”.

Și iar am înțeles-o. A doua zi după înmormântarea bătrânei, româncuța mea cu suflet de aur, a fost sunată de avocata bătrânei care i-a cerut să mai rămână două zile ca să pună casa în ordine.

În ultima zi, pe care prietena mea urma să o petreacă în acea casă, se trezește cu avocata la usă: „Lucia, pregătește-te și mergi cu mine la notar pentru că trebuie să semnezi niște documente” i-a spus avocata. Și a plecat cu ea.

Ajunsă la notar i s-au pus niște foi în față, era testamentul bătrânilor întocmit pe vremea când amândoi erau în viață, deci vorbim de 5-6 ani în urmă. Bătrânii i-au lăsat un apartament cu 4 camere, apartamentul lor, în care ea i-a îngrijit 13 ani de zile și un cont în bancă cu 340.000 de euro. Vreau să vă spun că un asemenea apartament în Livorno, aproape de malul mării, valorează în jur de 800.000 de euro.

Ce-a urmat, cum a reacționat, ce-a trăit draga mea Lucia în acele momente și după ele, rămâne să vă imaginați singuri, nu mai are rost să vă mai povestesc, vă puteți da seama și voi.»

E.C. – Italia, Livorno

Susține publicația noastră!

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Mai multe articole mai jos