Un amplu reportaj al jurnaliștilor de la Rete 4, care prezintă situația îngrijitoarelor românce afectate de Sindromul Italia, a fost prezentat în aceste zile în cadrul programului „Confessione Reporter”. „Boala sufletului și a minții”, a fost definiția scurtă pe care Stella Pende, realizatoarea programului, a dat-o acestei noi patologii.
Echipa emisiunii „Confessione Reporter” s-a deplasat la Iași, la spitalul de boli nervoase „Socola” unde a discutat cu mai multe femei românce care au lucrat mulți ani în Italia ca „badante”, iar acum sunt internate pentru a se trata de afecțiunile care le tulbură mintea și sufletul.
„Munceam 24 de ore din 24 – spune una dintre pacientele internate cu Sindromul Italia – cu o bunică bolnavă de Alzheimer, care nu înțelegea nimic din ceea ce se întâmpla în jurul său. Nu dormea aproape niciodată, era mereu nervoasă și îmi spunea să plec acasă la mine. Stăteam trează mereu, zi și noapte, la ora două noaptea mă chema bătrâna, la trei mă striga bătrânul, la patru mă chema din nou bătrâna, ziua le făceam curățenie și de mâncare, nu mai apucam niciodată să mă odihnesc și eu. Noaptea mă mai trimiteau pe-afară, să mă învârt prin jurul casei, că aveau frică de hoți.”
„De ce ai făcut această muncă?” întreabă curioasă Stella Pende, realizatoarea reportajului.
„Pentru că aveam nevoie de bani”, răspunde femeia română. „Aveam în România doi copii și un soț care nu avea un loc de muncă, locuim undeva la țară unde nu sunt fabrici, nu este nimic de muncă. Toți banii pe care îi câștigam îi trimiteam acasă, era unica sursă de venit a familiei.”
Apoi vorbește Nicoleta, care a lucrat în Italia 10 ani și spune că se simțea mereu urmărită, nu putea nici măcar să vorbească la telefon, pentru că bătrâna pe care o îngrijea nu suporta acest lucru.
„Munceam tot timpul, sâmbăta, duminica, nu aveam liber niciodată. Și n-aveam nici contract de muncă. De mâncat cumpăra „signora” șase mere pe săptămână din care tăia în fiecare zi câte unul și jumătate mânca ea, iar cealaltă jumătate eu.” povestește altă femeie. „Ultima oară am îngrijit un bătrân în vârstă de 96 de ani care mi-a pus un pat pe coridor, unde dormea câinele. Mă înjura, îmi spunea o grămadă de cuvinte urâte și până la urmă am plecat. Acum am 5 ani de când mă tratez de nervi, stau o lună în spital, o lună acasă, și tot așa.”
„Femei care vin să ajute bătrânii noștri bolnavi ca mai apoi să-și îmbolnăvească și ele sufletul”, spune jurnalista italiancă în reportajul pe care îl puteți urmări aici.
Cinci procente dintre femeile internate anul trecut la spitalul de psihiatrie de la Iaşi cu forme severe de depresie au lucrat în Italia şi au îngrijit oameni în vârstă. Limba necunoscută, ţara străină, slujba stresantă şi singurătatea le-au zdruncinat nervii și le-au pus în pericol sănătatea. Totul, pentru o mână de bani.
