Român mort de cancer în Italia după ce medicii l-au tratat cu indiferență. „Iartă-ne, Ioane! Iartă-ne pe toți!”

Procesul românului Ioan Gal, care a murit de cancer în 2016, la vârsta de 51 de ani, s-a încheiat recent la Tribunalul provinciei Biella. Ioan s-a îmbolnăvit în timp ce executa o pedeapsă cu închisoarea pentru furt, în orașul Biella (Piemont) și a denunțat faptul că medicii nu l-au diagnosticat și tratat așa cum se cuvine, povestind coșmarul trăit în ultimele luni din viață.

După ce Ioan a murit, în urma plângerii făcute de un fost coleg de celulă, care îl sprijinise atât în interiorul închisorii, cât și ulterior, în afara acesteia, patru medici au ajuns în sala de judecată. Acuzația a fost de omucidere din culpă. De investigații s-au ocupat carabinierii poliției judiciare din Biella (Piemont), conduși de locotenentul Tindaro Gullo și coordonați de procurorul șef Teresa Angela Camelio.

Trei achitări pentru că „fapta nu există” și lipsa necesității continuării cazului. Acesta a fost verdictul instanței în cazul românului ucis de o boală cumplită, care fusese diagnosticată prea târziu și care începuse să-l mistuie încă de când își executa sentința. Nimeni nu e vinovat că boala nu i-a fost diagnosticată la timp, deși bărbatul urla de durere în celula sa.

În vara anului 2016, Ioan Gal a contactat cotidianul „La Provincia di Biella” în timp ce era internat la azilul L’Orsa Maggiore: „Mă numesc Ioan Gal, sunt la finalul vieții și aș vrea să-mi spun povestea”.

Nu era orice poveste, era coșmarul trăit de conaționalul nostru în ultimele sale luni de viață. Voia să facă publică versiunea lui despre evenimentele trăite. Originar din Timișoara, Ioan locuise în ultimii ani la Torino (Piemont). El nu cunoștea Biella și nu știa că unitatea medicală în care se afla la acea oră era rezervată bolnavilor în stadiu terminal. Totuși, și-a dat seama că nu mai avea mult de trăit.

Cancerul îi mistuise literalmente organismul. În câteva luni, caracterizate de o cumplită suferință și dureri agonizante, Ioan slăbise în jur de 20 de kilograme. Povestea pe care a vrut să o spună, totuși, nu a fost cea a unui simplu pacient, ci a unui bărbat care s-a îmbolnăvit în timp ce se afla în închisoare.

Ioan fusese reținut în închisoarea din Via dei Tigli, unde a trebuit să execute o pedeapsă de un an și patru luni pentru tentativă de furt. Această pedeapsă a fost urmată de încă alte cinci luni, pentru o a doua sentință. Aici, potrivit spuselor lui, a început calvarul.

În luna iunie 2016, când și-a ispășit pedeapsa și i s-a deschis poarta penitenciarului, Ioan nu se mai putea întoarce la viața sa obișnuită. Nu mai putea sta în picioare, atât era de bolnav. Astfel încât a fost necesară intervenția unei ambulanțe 118, chemată chiar de agenții de poliție a penitenciarului pentru a fi transportat la spital.

În timpul șederii sale la spitalul „Degli Infermi”, care a durat câteva săptămâni, Ioan a fost supus mai multor teste care au dus la descoperirea răului care l-a cuprins și i-a făcut existența imposibilă în ultimele luni de zile. A fost diagnosticat cu sindromul Ciuffini-Pancoast, adică o „leziune solidă de carcinom pulmonar adeno-scuamos și infiltrarea planurilor vasculare muscularo-osoase ale peretelui toracic, cu paralizie flască și dureri severe la umărul și brațul drept”.

„La sfârșitul anului 2014 am fost transferat de la închisoarea Vallette din Torino în cea din Biella. La început, lucrurile erau bine. Eram sănătos, plin de viață, începusem și eu să lucrez în cadrul unității”, a povestit Ioan jurnaliștilor în 2016.

Situația românului s-a schimbat însă brusc și în mod drastic, în iunie 2015. „Am avut o durere de cap puternică timp de câteva zile, apoi la infirmerie mi-au dat niște pastile și mi-a trecut. În scurt timp, însă, durerea a coborât până la umăr și s-a agravat. Două sau trei zile mai târziu, brațul meu drept, de la cot până la mână, m-a durut de moarte”, a explicat el.

Starea lui Ioan s-a deteriorat rapid. „Am fost îngrozitor de bolnav zi și noapte, în septembrie abia îmi puteam mișca brațul, mă chinuiam să merg, nu dormeam, nu mai puteam să am grijă de mine. Singura alinare au fost calmantele, dar mi-au dat doar când au vrut”, mărturisește românul.

Lunile au trecut și starea lui Ioan nu s-a îmbunătățit. Un mic grup de deținuți, văzându-i suferința, s-au organizat pentru a-i da o mână de ajutor. Unul l-a ajutat să mănânce, altul i-a spălat hainele, altul l-a însoțit și l-a sprijinit atunci când trebuia să se miște. În ultima perioadă, având în vedere starea în care se afla, administrația închisorii a decis să aibă grijă de el cu un „gardian”, un alt deținut plătit să-l ajute.

„Starea de sănătate a lui Ioan era gravă, oricine o putea observa. Își petrecea nopțile urlând și plângându-se de durere. Cineva trebuia să facă ceva și în schimb nu s-a făcut nimic”, își amintea atunci Eugenio Maiolo, un fost deținut care odată eliberat din închisoare a continuat să-l ajute pe conaționalul nostru.

De fapt, au existat numeroase teste și examinări, chiar și cu controale de specialitate la spital, dar toate acestea nu se dovediseră deloc concludente. Altele, au fost programate la câteva zile după eliberarea sa din închisoare.

„Îmi amintesc de câteva vizite făcute în afara unității, una la medicul ortoped și alta pentru o electromiografie. Apoi am primit radiografiile. Dar aveam nevoie de controale suplimentare, de o spitalizare, dar nimic.

- Continuarea articolului după publicitate -

„Luni de zile nimeni nu a vrut să înțeleagă cu adevărat ce am avut, până când am ieșit și am fost internat. Unde sunt acum sunt bine și ei au grijă de mine. Între timp am trecut prin iad. Când am intrat în închisoare aveam vreo 65 de kilograme, când m-au eliberat am ajuns la 40”, explica atunci Ioan.

Totuși, Ioan a pretins că a încercat în toate felurile să atragă mai mult „atenția” asupra sa, dar s-a simțit abandonat. „Am depus și o plângere în august 2015. Nu mă așteptam să mă fac bine, dar măcar să fiu tratat corespunzător. Ceream să mi se facă ceva pentru a atenua durerea insuportabilă.

„Eram deținut, dar tot am crezut că am tot dreptul să fiu tratat corespunzător. Nici măcar nu mai știam unde sunt sau cu cine vorbesc. De ce în tot acest timp, având în vedere starea mea, nu a fost posibil să descopăr că aveam o tumoare”?

Pe bună dreptate, furia lui Ioan a fost îndreptată doar asupra celor responsabili de zona de sănătate, independent de administrația închisorii. De altfel, nota pozitivă a fost reprezentată tocmai de comportamentul personalului poliției penitenciarului.

„Agenții și însoțitorii, precum și asistentele, au făcut tot posibilul, tot ce le-a stat în putere. Au încercat să mă ajute”, a confirmat Ioan. El a rămas doar cu o mare amărăciune și cu sentimentul că a suferit o greșeală gravă.

„Nu spun că dacă aș fi fost internat mai devreme mi-aș fi revenit – a adăugat Ioan – poate m-aș fi găsit exact în aceeași situație. Dar aș fi fost cruțat de lunile de zile în care am trăit o suferință incredibilă. Vreau dreptate!”

Jurnaliștii cotidianului „La Provincia di Biella” își amintesc bine de Ioan Gal. L-au intervievat în acea vară, la fel de fierbinte, a anului 2016. Matteo Floris, unul dintre ei spune:

„Îmi amintesc bine de fiorii reci simțiți pe șira spinării, în ciuda temperaturilor de afară care erau fierbinți, ascultându-l pe acel bărbat redus la schelet povestind cât de mult suferise și încă suferea”.

Justiția i-a achitat pe medicii acuzați că nu l-au tratat corespunzător când era încă în închisoare. Acest lucru, însă, deschide un scenariu mai tulburător, deoarece dacă aceștia nu au nicio vină, așa cum s-a stabilit prin sentință, înseamnă că sistemul penitenciar însuși este cel care poartă vina.

Un sistem care, evident, trebuie corectat și îmbunătățit profund, dacă un deținut poate suferi aproape un an fără ca cineva să-i poată depista și diagnostica boala.

Ioan însuși părea să aibă puțin interes față de orice responsabilități individuale, era îngrijorat în special de faptul că oamenii trebuie să știe care pot fi condițiile celor care se îmbolnăvesc în penitenciar.

După șase ani, pentru că a întârziat atunci publicarea poveștii lui Ioan, jurnalistul Matteo Floris își face „mea culpa”:

„I-am spus povestea, dar nu a citit-o niciodată. A murit la două săptămâni după ce ne-am cunoscut, când interviul nu fusese încă publicat. A fost o poveste delicată atunci, a necesitat o verificare atentă care a durat ceva timp.

„Dar Ioan nu mai avea timp, al lui s-a terminat. A fost ultima dorință a unui bărbat și, din păcate, am întârziat. Uneori încă îl mai visez; când se întâmplă, îmi zâmbește mereu. Iartă-ne, Ioane! Iartă-ne pe toți!”

Susține publicația noastră!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA