Ion Datcu, un român în vârstă de 42 de ani, a fost condamnat pe nedrept de o instanță din Madrid pentru comiterea unui viol în anul 2008 și a stat în spatele gratiilor aproape patru ani.
Conaționalul nostru a primit o despăgubire modestă de la statul spaniol, dar avocatul său, Cesar Pinto, încearcă acum să obțină o sumă mult mai mare pentru această eroare juridică.
Jurnalistul Esteban Palazuelos de la El Espanol a relatat în amănunt povestea spusă de Ion care și-a păstrat bucuria de a trăi, în ciuda faptului că a fost condamnat pe nedrept și că nu are un loc stabil în Spania, după mai bine de 15 ani petrecuți acolo.
Muzica îl face fericit. Cu ea parcă se sustrage problemelor și îi inspiră optimism. Prin urmare, este normal să-l găsești pe Ion în mijlocul străzii, dansând fără complexe. Cu o boxă care emite muzică de dans sau orice alt gen vesel la volum maxim.
De obicei, el folosește ecoul oferit de arcadele de pe strada Sierra del Cadi, din Vallecas (unul dintre cele 21 de cartiere ale Madridului), pentru a amplifica sunetul muzicii și a sări dintr-o parte în alta, mișcându-și picioarele și brațele într-un dans haotic.
Pornește boxa ori de câte ori poate. În general, în perioadele cele mai aglomerate. Măcar întrerupe tăcerea trecătorilor și, mai mult, îi înveselește pe cei care colonizează băncile sau terasele din apropiere.
Nu are un program fix. Nici pentru asta, nici pentru alte aspecte ale vieții sale. Ion trăiește improvizând de la o zi la alta.
Asta pentru că Ion doarme în aer liber, într-o groapă care se formează sub partea sudică a stadionului Rayo Vallecano și, ori de câte ori are loc un meci, el nu are de ales decât să împacheteze salteaua, păturile și puținele sale lucruri.
Poliția, spune el, îl obligă să elibereze acea gaură întunecată și gri atașată tunelului prin care intră și ies de pe teren jucătorii. De obicei îl somează cu calm să facă asta, deși există și momente în care sunt mai puțin afectuoși.
Sunt momente când îi rup totul, fără avertisment, iar el încearcă să-i rețină, iar uneori îl văd ca pe o țintă ușoară pentru a-și descărca furia și a-i admonesta cu lovituri.
Acestea sunt momentele în care Ion își schimbă brusc zâmbetul larg perpetuu și plânge fără să verse lacrimi, când se speră în Dumnezeu și se încrede în providența Lui. Pentru că numai această entitate superioară în care crede orbește îi dă putere să continue. Și face o treabă grozavă, pentru că lui Ion nu i-a fost deloc ușor.
Ion știe ce înseamnă să fugă din țara de origine, apoi să petreacă luni de zile în închisoare pentru o infracțiune pe care nu a comis-o și pentru care încă așteaptă răspunsuri. În 2008, el a fost arestat pentru un presupus atac sexual. Fiind fără adăpost, a fost plasat în arest preventiv până la data procesului.
A avut nevoie de aproape patru ani pentru a fi declarat nevinovat. Mai exact, 1.373 de zile. Iar când a plecat, cu o achitare și cu sentința care îi dovedea nevinovăția, recompensa a fost de numai 1.000 de euro. O sumă infimă pe care Cesar Pinto, avocatul său, a revendicat-o, ulterior obținând alți 40.000 de euro.
Pinto vrea să ridice acum la 274.600 de euro despăgubirile pentru Ion, câte 200 de euro pentru fiecare zi petrecută după gratii. Și spune că nu se lasă până nu ajunge la vârful justiției: CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului).
Deja a bătut la ușa Curții Naționale sau a Curții Constituționale spaniole și deocamdată așteaptă o rezoluție, dar iau deja în considerare un recurs.
Ion Datcu este originar din Câmpina (județul Prahova), un oraș românesc situat la aproximativ 110 kilometri de capitala București. El este a lucrat mai mult cu fructele: hamal la depozit, agent livrator, etc.
Când era încă un copil, mama lui a murit de cancer uterin și a rămas cu cele două surori și cu tatăl său. La un moment dat, a avut probleme cu legea pentru un jaf în care putea primi trei ani de închisoare și a decis să părăsească România.
S-a urcat în primul autocar care pleca din București spre Spania, iar două zile mai târziu, cu un rucsac și câteva monede, a coborât la Barcelona. De acolo a mers direct la Madrid, un oraș care parcă suna mai convingător.
De îndată ce a ajuns, s-a îndreptat spre Casa de Campo. „Primul lucru pe care l-am văzut din metrou”, s-a justificat Ion. A dormit într-o „casă verde”, care era de fapt o colibă abandonată cu furnirul de acea culoare, pe care o împărtășea cu unii conaționali, precum și cu tot felul de oameni precum proxeneți care frecventează acea zonă cu un grad ridicat de infracțiuni.
Inițial a încercat să facă rost de bani strângând carton sau sticle și s-a asociat cu o fată care, după cum spune Ion, „bea și se droga”.
Iar într-o noapte, ea l-a denunțat pe el și pe alți doi băieți români, acuzându-i de viol. Ion a ajuns astfel la închisoare și, după cum susține el, a fost o înscenare: „A chemat poliția fiindcă voia să profite de băieți și să-i facă să-i dea bani”.
Discursul lui Ion este uneori de neînțeles, pentru că vorbește încă o spaniolă rudimentară, mai scrie jurnalistul spaniol. Este ajutat de Andreea însă, o prietenă din zonă care nu numai că îl ajută la traducere, dar i-a oferit și cina mai multe nopți, și îi păstrează actele și lucrurile importante pentru ca el să nu le piardă sau să i le fure.
Este adevărat că relatarea lui Ion este o rafală de date confuze, hohote de râs spontane, plâns în surdină sau răspunsuri neconectate la limbă și capacitatea sa de a șterge trecutul. Ceea ce nu este confuz însă sunt rapoartele detaliate ale ministerului, procesele-verbale ale avocatului Pinto, zecile de documente ale instanței pe care le-a acumulat de la 2 ianuarie 2008.
„Ceea ce i s-a întâmplat lui Ion este o încălcare clară a drepturilor omului”, a precizat Pinto, care a primit cazul său ca avocat din oficiu. Acesta era deja cunoscut în anumite cercuri pentru apărarea victimelor clauzelor abuzive în locuințele lor sau a persoanelor vulnerabile.
Ion Datcu a mers la închisoare la începutul anului 2008. Până la 11 octombrie 2011, nu a fost achitat. În 2012 a fost compensat cu 1.000 de euro pentru „responsabilitate patrimonială”. Iar avocatul său a început lupta. Ceea ce vrea Pinto este ca clientul său să fie despăgubit pentru daunele suferite.
Pinto susține că această compensație trebuie să țină seama de mai mulți factori agravanți, cum ar fi vârsta lui Ion la data acuzației, numai 27 de ani. Apoi faptul că era departe de familia lui și daunele nu se aplică numai din punct de vedere moral, ci și cu privire la muncă și dezvoltare personală, aspecte în care Ion încă suferă, la care se adaugă circumstanțele actuale.
Pinto a mers cu aceste resurse la fiecare „stație”. În primul rând, Înalta Curte Națională și apoi Curtea Constituțională, care a acceptat propunerea și a returnat-o justiției.
Ministerul a majorat compensația la 40.000 de euro. Aceasta a fost pusă în aplicare pe 29 septembrie, dar neavând NIE (număr de identificare fiscală a străinilor) și nici cont curent, Ion nu a putut percepe compensația. Avocatul a fost cel care a primit-o și a făcut un transfer către tatăl său, în România, și a păstrat o sumă pe care i-a dat-o când s-au întâlnit.
Avocatul și victima acestui labirint birocratic așteaptă acum a doua decizie, cea de 274.600 de euro. Au admis plângerea spre procesare, dar procesul poate dura ani de zile. „Vrem să-i dăm un impuls”, susține Pinto.
Alături de Ion este și Albano Vicente, un bărbat de 41 de ani din Madrid care l-a întâlnit într-o noapte când a văzut cum a fost agresat de poliție și de atunci au devenit de nedespărțit.
Conaționalul nostru își face cruce și se uită spre cer, în speranța că sfârșitul acestei erori judiciare va veni curând și că acele zile din spatele gratiilor îi vor dispărea în sfârșit din memorie.
„Mi-am petrecut ziua în celulă. Nu m-au maltratat, dar mi-au întins capcane pentru a mă pedepsi”, își amintește el acele zile petrecute în penitenciarele din Ocana (Toledo) sau Soto del Real (Madrid).
Uneori este plin de speranță și alteori crede că totul este un complot împotriva lui și că el nu va primi niciodată nimic din asta pentru că toată lumea este împotriva sa.
Ion spune chiar că l-au forțat să ia medicamente pentru că au insistat să-i pună diagnosticul unor probleme psihice.
Avocatul său și Albano îi furnizează treptat banii care i-au mai rămas: 25.000 de euro au plecat la tatăl său, unde speră să-și cumpere o căsuță acasă, în România. Cu ce i-a mai rămas, caută un loc de închiriat la un preț rezonabil, dar fără succes, deoarece la excesele pieței imobiliare spaniole se adaugă lipsa NIE.
Din fericire, în cartier sunt oameni care-i întind mereu o mână de ajutor: într-o frizerie se tunde gratis, într-o tutungerie primește uneori o țigară și în afacerile de catering mai primește câte o cafea sau un sandviș.
Nici de fata care l-a acuzat (care, susține el, acuzase și alți 37 de tineri) și nici de ceilalți români arestați odată cu el nu vrea să mai știe nimic.
Unul dintre ei a fost mai norocos – datorită faptului că avea un partener și o casă – și a putut suporta procesul arestat la domiciliu. Celălalt conațional acuzat, care l-a însoțit până la ultima propoziție, este un om al străzii. Uneori se întâlnește inopinat cu el într-un parc din apropiere.
Dar Ion nu vrea să-l vadă, deoarece evită să stea cu alte persoane „fără adăpost” la fel cum evită adăposturile, unde vorbește despre „jafuri, bătăi” și o viață cu care nu este obișnuit.
Pe scurt, el se distanțează de cei care poartă o anumită dependență sau provoacă probleme. „Nu toți cei care trăim pe stradă suntem nebuni sau criminali, dar viața aici este întotdeauna grea”, avertizează Ion, sorbind încet dintr-o cutie de bere, după ce a găsit un calorifer sau un uscător de rufe defect în plimbarea sa de dimineață.
Berea este singura lui „evadare” – mereu „mică”, mărturisește el sub gestul de a aproxima cu degetul mare și cel arătător – alături de muzică. Datorită acestor „lucruri mici”, Ion îndură un trecut nedrept și așteaptă o recompensă nesigură.
Dacă aceasta va veni, el nu va sărbători în mod exagerat. Va schimba doar un singur detaliu: își va schimba locația obișnuită și se va mișca pe un ring de dans aflat în interior, unde nu va avea nevoie de boxă și mii de oameni care mă vor urmări”, a încheiat Ion povestea sa aflată încă în suspans.
