Reportaj de profunzime despre suferința psihologică a badantelor românce din Italia, publicat de Adina Florea în revista de limbă engleză MigraVoice Magazine.
Într-un apartament supravegheat de camere video, cu vedere spre lacul Como, Liliana, o româncă de 55 de ani, trăiește de 14 ani captivă într-o rutină tăcută, în care odihna este un lux interzis. Supravegheată constant de angajatorii italieni și lipsită de pauze reale, ea îngrijește o bătrână de 100 de ani. În fiecare zi, asistă flămândă la mesele acesteia. Liliana este una dintre miile de badante românce care au plecat să muncească în Italia pentru un viitor mai bun, dar care nu se mai pot întoarce acasă.
Fenomenul, cunoscut sub numele de „sindromul Italia”, a fost diagnosticat oficial pentru prima dată în România în 2018 de specialiștii de la Spitalul de Psihiatrie Socola din Iași. Termenul definește tulburările psihice și emoționale suferite de femeile est-europene care se întorc de la muncă muncă din Italia, în special din domeniul îngrijirii vârstnicilor. Printre simptome se numără insomnie, depresie, pierderea poftei de viață, izolare socială, epuizare și chiar psihoză.
Potrivit Institutului Național de Securitate Socială (INPS) din Italia, în 2022 existau peste 890.000 de lucrători casnici înregistrați, dintre care peste 20% erau români. Badantele oferă îngrijire 24 de ore din 24, fără pregătire medicală, în locul unui sistem public de îngrijire care nu face față îmbătrânirii accelerate a populației — 24% dintre italieni au peste 65 de ani.
Liliana a plecat din Vaslui, cel mai sărac județ din România, într-o noapte de toamnă din 2010, lăsându-și în urmă cei doi copii adolescenți. Își pierduse postul de suplinitor și spera ca trei luni în Italia să o ajute să plătească un credit. S-a angajat fără experiență într-un sat din provincia Lecce, îngrijind un bătrân cu demență. Timp de trei luni, studiul limbii italiene a fost singurul lucru care o ținea pe linia de plutire.
Dar trei luni s-au transformat în ani. Cinci, apoi zece. În timpul unui episod sever de depresie, i-a cerut fiului să-i organizeze înmormântarea. Refuza constant să se întoarcă, invocând motive mereu noi. În realitate, era prizoniera unui cerc vicios format din oboseală cronică, dependență financiară și teamă de reintegrare.
„După ani de izolare, începi să crezi că nu mai poți lucra cu alți oameni”, a declarat Liliana.
Psihiatra Raluca Modoranu, de la Socola, a confirmat că multe badante dezvoltă fobii sociale, agravând dificultatea revenirii în România. Majoritatea pacientelor sale au între 50 și 60 de ani și nu au avut tulburări psihice înainte de a pleca la muncă. Ceea ce le doboară nu este adaptarea într-o țară nouă, ci acumularea de oboseală, responsabilități medicale pentru care nu sunt calificate și lipsa timpului liber real.
În pofida suferinței, cele mai multe aleg să rămână. „Pentru toate, motivul este același: banii. Au trăit lipsuri severe în tinerețe, iar gândul de a nu avea ce pune pe masă propriilor copii le-a marcat profund”, spune Modoranu.
Ana, o fostă veterinară din Piatra Neamț, are 67 de ani și a lucrat 18 ani ca badantă. A rămas în Italia pentru a-și salva apartamentul de la executare. După aproape două decenii, pensia la care are dreptul este de numai 300 de euro.
„Este umilitor după 18 ani de muncă cu acte”, spune ea.
Totuși, va continua să muncească până la 70 de ani pentru a-și asigura un viitor minim sigur.
Silvia, 68 de ani, s-a întors acasă doar după ce mama sa a suferit un accident vascular cerebral. A muncit 15 ani în Italia, fără contract. Nu beneficiază de pensie nici în Italia, nici în România.
„Ce am realizat? Alte badante sclipesc de aur, iar eu am săpat o fântână. Acum nici apa nu mai curge din ea.”
Conform Observatorului Domina din Italia, badantele și menajerele românce au trimis în 2020 circa 137 de milioane de euro în România, adică 2% din totalul remiterilor. Cu acești bani, familiile au renovat case, au plătit taxe universitare și au supraviețuit.
Și totuși, întoarcerea acasă nu e mereu o ușurare. „Cele care se întorc constată adesea că locul pe care îl numeau cândva acasă le este acum străin”, spune Modoranu.
În opinia sa, mecanismul psihologic care le face să rămână seamănă cu o dependență.
„Gândul că vor avea nevoie de ajutor din partea altora în România este mai greu de suportat decât stresul continuu din Italia.”
Pentru Liliana, Italia a devenit o parte din identitatea ei — un loc al durerii, dar și al rezistenței. Recent, a asistat pentru prima dată la absolvirea fiului ei, într-o sală din Londra.
Avea lacrimi în ochi: „A meritat tot ce am îndurat”, i-a șoptit.
Sacrificiul ei, ca al multor badante românce, a fost tăcut, invizibil, dar de neprețuit pentru generațiile care vin.
