Povestea de viață a tinerei românce Andreea Lozincă din Italia este despre curaj și determinare, despre acceptare și dorința de a înfrunta obstacolele cu stoicism și cu zâmbetul pe buze. Este despre un destin care a izbit-o de pământ în timp ce Andreea urca pe scara visurilor sale, dar nu s-a lăsat învinsă, a luptat cu înverșunare și a reușit să dovedească tuturor și mai ales ei însăși că nimeni și nimic nu o poate împiedica să-și trăiască viața cu bucurie, entuziasm și intensitate. Un exemplu care poate inspira pe mulți dintre noi și care ne învață că nu circumstanțele ne definesc destinul, ci mai degrabă deciziile pe care le luăm și cum hotărâm să ne trăim viața indiferent de ceea ce ne rezervă soarta.
Andreea are 28 de ani, este originară din localitatea Vulcan, județul Hunedoara și a sosit în Italia în anul 2003 împreună cu părinții săi, hotărâți să-i ofere fiicei lor un viitor mai bun și o oportunitate de viață decentă. Nu știau însă că destinul era pregătit să le pună piedici în calea acestor obiective.
„În primii 10 ani am locuit într-o zonă minunată, numită Valle Camonica, în nordul Italiei. O zonă montană și plină de lacuri. În prezent, locuim de 6 ani în apropierea orașului magic al Julietei si al lui Romeo, Verona”, ne povestește Andreea.
Rotalianul: Aveai 13 ani când ai sosit în Italia, cum a fost integrarea în noua societate?
Andreea: «Când am ajuns în Italia m-am acomodat destul de repede. Și cu oamenii, și cu locurile. Limba a fost un obstacol destul de ușor de depășit, pentru că îmi plăceau mult limbile străine. Am ajuns în clasa a 7-a în Italia și am absolvit cu „ottimo” ( ar fi „10”, echivalentul românesc) în clasa a 8-a. Apoi am început liceul „lingvistic” (filologie, cred că acesta este echivalentul cel mai apropiat), iar în vara dinaintea anului III am avut un accident de mașină care mi-a spulberat toate proiectele pe care le aveam.»
Rotalianul: A urmat o perioadă deosebit de dificilă pentru tine…
Andreea: «Da, a fost greu pentru mine, dar încet-încet începusem să mă obișnuiesc cu durerile fizice. Părinții mei, în schimb, au avut de luptat văzându-și copilul suferind pentru 4 ani de zile numai prin spitale, cu dureri, cu răni, în cârje și în scaunul cu rotile.
În ziua accidentului, doctorii ar fi vrut să îmi amputeze piciorul drept imediat, daunele erau enorme. Dar au hotărât totuși să facă o încercare cu speranța de a mi-l salva. Așa că, în următorii 4 ani am continuat „plimbările” prin spitale, totalizând aproximativ 18 operații. Rezultatul a fost un picior deformat, plin de cicatrici, plus alte cicatrici pe restul corpului, din operațiile făcute pentru reconstrucția pielii și a tibiei.
Ca să ajung, în 2015, să descopăr că în toți acești ani, nu mi-a fost administrată o terapie cu antibiotice corespunzătoare „liniilor guida” (nu știu care este traducerea corectă în română, poate „protocoale de baza”) pentru osteomielită. Am făcut multe cercetări, pe cont propriu, voiam să înțeleg exact ce era „osteomielita”. Iar când mi-am dat seama că noile operații pe care mi le propuneau nu ar fi fost definitive, am hotărât imediat amputarea piciorului.»
Rotalianul: Cum ai făcut să depășești momentele dificile care au urmat?
Andreea: «Nu cunoșteam absolut nimic despre „lumea amputaților”, nu cunoscusem niciodată vreo persoană care suferise o amputație, nu văzusem în viața mea o proteză.
A fost ca o săritură în gol, dar trebuia făcută. Norocul a fost oricum de partea mea în toți acei ani, pentru că nu am intrat în septicemie…. dar nu mai era cazul să-mi forțez norocul.
Așa ca am făcut noua operație, am renunțat definitiv la piciorul bolnav și am crezut că am rezolvat problema în mod definitiv. În schimb, am mai fost internată de încă 9 ori, pentru că infecția la os a dispărut, dar persistă pe țesuturi.
Cât despre cum am depășit momentele grele.. ei bine.. familia mi-a fost aproape și am încercat să fiu tare și pentru ei. Iar de când l-am avut pe Leonard (fiul Andreei – n. r.), el a fost unul din motivele principale ale forței mele. Mi-am spus că are nevoie de mama lui, pentru că viața oricum e grea, iar eu nu trebuie să i-o îngreunez ulterior.
Am avut cu siguranță momente în care nu credeam că am să reușesc să o scot la capăt, în special după amputație, cu durerile incredibil de apăsătoare ale piciorului „fantomă”. Dar odată cu prima zi de proteză, după 2 luni, au început sa se estompeze. Acum trebuie doar să fiu atentă la cum îmi mișc genunchiul, pentru că am pielea foarte sensibilă în spatele genunchiului și se inflamează cu extremă ușurință. Pe popliteu, practic, am rană și umflătură 95% din timp.
În rest, pe lângă faptul că am avut și am alături de mine o familie iubitoare, sunt de părere că în viața asta nu te ajută nimeni și nimic, dacă înainte de toate nu te ajuți tu, pe tine însuți.»
Rotalianul: Ai transformat o dramă într-o rampă de lansare spre satisfacții și succese personale…
Andreea: «Da, un moment important din viața mea a fost acela când am hotărât că vreau să mă simt bine cu mine însămi, din punct de vedere fizic. După amputație, pur și simplu am simțit o dorință puternică de a mă simți cu adevarat bine în pielea mea. Am fost mereu o persoană destul de activă, dar niciodată constantă. Ei bine, mi-am promis că de data aceasta nu voi mai renunța la sport, ba chiar mai mult, voi fi activă și constantă mereu, pentru restul zilelor ce mi-au mai rămas.
Așa că am început ușor cu sala, am făcut și puțin înot, iar de un an m-am întors pe munți, dar într-o versiune mult mai „puternică”. Nu fac doar simple plimbări, ci concursuri numite „Vertikal”, dificile din punct de vedere al traseului, care cuprind, în afara distanței de parcurs și alte dificultăți tehnice (cățărări, traseuri tehnice etc).
Scopul meu nu e acela de ajunge pe podium, ci acela de a concura cu mine însămi și mai ales pentru a fi, ca să spun așa, o inspirație pentru cei din jur.
A fost mai greu la început să învăț să fiu constantă, dar apoi mi-a intrat în reflex. E totul o chestiune de obișnuință. Iar când ai nevoie de o schimbare, dacă nu îți place schimbarea, ori nu o faci, ori faci în așa fel încât să îți placă.
Creierul nostru face și repetă ceea ce este obișnuit, dacă îi „furnizăm” gânduri și obiceiuri pozitive, el le va repeta pe acestea. Orice ne spunem nouă înșine, creierul prelucrează. Orice gând, orice trăire. Așa că, dacă ne concentrăm îndeajuns să vedem și să simțim frumusețea colaterală a vieții, în fiecare zi și cu orice trăire, aceasta (viața), va deveni și va rămâne cu adevărat frumoasă. Eu știu că se poate. Că nu e imposibil!»
Rotalianul: Ce faci în afară de sport, cu ce te ocupi și cum îți umpli timpul?
Andreea: «Sigur că nu fac doar sport, am și un loc de muncă, la un birou. Și pe lângă acesta, cu ajutorul prețios al soțului (fără de care nu aș reuși să fac chiar tot ceea ce fac) mă ocup de casă, de copil și de celelalte ale vieții de zi cu zi. În rest, mă antrenez aproape în fiecare zi (alergare, tapis roulant și sală), iar uneori am și companie (soțul și copilul). Mă distrez, mă simt bine și asta îmi „încarcă” tot timpul, chiar dacă în anumite zile sunt puțin obosită și nu am chef.
În ultimii ani am descoperit o parte din mine pe care o țineam ascunsă de multă vreme. Însă, până la urmă, a ieșit la iveală. Am fost mai mereu genul puternic, hotărât și destul de lipsit de inhibiții, cu o minte deschisă și fără să las stereotipurile și preconcepțiile să aibă efect asupra mea, dar nu prea am lăsat adevărata femeie din mine să preia cuvântul. Dar când am început să o fac, parcă s-au schimbat multe lucruri.
Am început să mă simt liberă. Și asta încerc să transmit tuturor femeilor, asta am încercat și cu ultima defilare de modă la care am participat la Paris, la Hotel des Invalides, joia trecută. Phoenix Alternative Models, un proiect foarte frumos și foarte important în legătură cu handicapul de a avea membre amputate și dorința de a te simți oricum bine în propria piele, de a te simti feminină și senzuală, în ciuda imperfecțiunilor și în ciuda handicapului. Iar anul viitor, sunt toate șansele să repetăm experiența, am primit deja invitația oficială a directorilor Spitalului și a Generalului care a participat la eveniment.
În legătură cu universul feminin și dorința/nevoia de a fi și a ne simți cu adevărat libere, fără să ne temem de preconcepții și stereotipuri, weekendul acesta urmează să particip la o ședință fotografică numită „Portretul Eros-ului”, care va uni fotografia cu desenul. Proiectul promovează femeia liberă, autentică, reală, fără discriminări și fără retușuri estetice, pentru a șterge frontierele și a legitima orice tip de femeie.»
Rotalianul: O viață deosebit de activă, cu siguranță agenda ta este plină de proiecte pentru viitor…
Andreea: «Despre următoarele mele proiecte, ți-am povestit deja despre ce voi face weekend-ul acesta. Apoi, continuu să merg, împreuna cu câțiva „colegi de breaslă” în școli din Italia, pentru a vorbi despre sport și handicap. În rest, am fost contactată deja de câteva boutiques și brand-uri de îmbrăcăminte, pentru ședințe foto și defilări.
Printre altele, sper să reușesc să dezvolt puțin canalul YouTube și blog-ul meu și să scriu/termin cărțile le care le am în minte. Deocamdată fac tot ce pot, în timpul pe care îl am la dispoziție, bucurându-mă și încercând să apreciez ceea ce reușesc să fac. Nu e ușor, ca mamă, soție, angajată, dar sunt sigură că multe femei știu foarte bine despre ce vorbesc. Când e vorba de dragoste, de pasiune pentru ceea ce faci, e greu să nu reușești.
Aș vrea să continuu să încurajez lumea să privească handicapul pur și simplu ca pe ceva diferit, nu ca ceva negativ sau ce ne definește ca oameni, iar pe femei, să aibă încredere în ele, în puterea și în visele lor. Pentru că viața e frumoasă și trebuie trăită cu experiențele pe care vrem să le trăim și dorim să le trăim, fără teama de a fi judecați/e.
Viața merge înainte, oricum, oriunde. E treaba noastră să decidem dacă ținem cârma sau nu.»
Rotalianul: Concepții și principii care definesc o personalitate puternică, băiețelul tău este norocos că te are ca mamă…
Andreea: «Mi-am cunoscut soțul în 2008, la petrecerea de Revelion. A fost dragoste la prima vedere. Iar de-a lungul anilor, dragostea noastră a crescut și mai mult. Am avut momente de peripetii, „ca în toate cuplurile ce se respectă” dar astăzi, suntem mult mai legați și mai pătimași decât la început. Am trecut prin foarte multe greutăți împreună, dar am avut și momente magice. Iar unul din acestea, a fost sosirea pe lume a lui Leonard, pe care mă străduiesc din plin să îl ajut să aibă o viziune completă și sănătoasă asupra vieții și asupra universului.
Cu alte cuvinte, încerc să îi explic ceea ce e bine să mănânce și de ce, cum funcționează efectiv corpul nostru și de ce e important să mănânce sănătos și să facă activitate fizică, să citească pentru a-și dezvolta gândirea și orizonturile, să trăiască din plin orice moment, să nu fie mereu legat de un telefon, de o tabletă, ci să aprecieze clipele, locurile și persoanele pe care le are alături. Să vadă mereu partea bună a lucrurilor și să învețe din greșeli, dar să nu uite niciodată că, de-a lungul vieții, contextele se pot schimba, și la fel și noi.
Rotalianul: Erai la începutul adolescenței tale când ai sosit în Italia, te-ai simțit vreodată discriminată pentru că ești româncă?
Andreea: «În Italia și după o viață întreagă, chiar dacă ai cetățenie, tot un străin rămâi. Dar nu pot să spun că m-a afectat foarte mult, poate și pentru că m-am integrat rapid. Ceea ce m-a afectat mai mult, în schimb, a fost că femeile din Estul Europei sunt văzute ca femei ușoare, care fac compromisuri pentru a obține mai multe sau mai puține avantaje. Ei bine, eu m-am luptat să schimb părerile, din privința asta.»
Rotalianul: Vizitezi România? Crezi că te-ai putea gândi vreodată la o întoarcere definitivă în țară și ce ar trebui după tine să se schimbe pentru ca românii emigranți să se întoarcă în patrie?
«În Italia nu umblă câinii cu colacii în coadă. Nici pe departe. Dar totuși, din punct de vedere al sistemului sanitar, este cu vreo câțiva pași înainte față de România. Mă refer, bineînteles, la instituțiile publice, nu la clinicile private cu tehnologie de ultimă oră la care au acces practic doar persoanele înstărite.
Mie, una, mi-ar fi greu să mă întorc, mai ales ținând cont de problema pe care o am. Realitatea este că am nevoie de proteză pentru a mă mișca, iar proteza are nevoie de reparații și verificări constante, de-a lungul timpului, mai ales când se practică și sportul în mod intens. Iar apropo de sport și proteze, plus accesoriile necesare, acestea au costuri foarte mari, aici în Italia, deci nu sunt chiar accesibile, iar birocrația și legile nu se poate spune că vin tocmai în ajutor.
Pentru cine e invalid civil, ca mine, proteza de picior pentru alergat de exemplu (ma refer la „Challenger”, de la Ottobock) costă în jur de 5000 de euro, iar deocamdată am avut-o doar în probă. E greu și cam dureros să alergi cu o proteză „normală”, din cauza impactului asupra ciotului, dar vorbim de o sumă importantă, care nu e tocmai ușor de scos, mai ales când faci parte dintr-o familie și există anumite priorități. În fine… continuu oricum să fac sport, chiar dacă nu mai pot să practic alergatul cum mi-ar plăcea să o fac.
Din alte puncte de vedere, dacă nu ar mai fi nevoie de șpagă oriunde mergi și orice ai nevoie să faci, ar fi deja un pas enorm înainte. Dar e vorba de principii omenești, care ori există, ori nu. Și aici „merg cu plăsuța”… dar nu ca să aibă grijă, ci pentru că au avut grijă!
România e o țară minunată și îmi lipsesc enorm anii copilăriei în care eram împreună cu toată familia și puțini dintre noi eram plecați în orașe sau pe meleaguri străine. Acum, s-au schimbat foarte multe lucruri și foarte multă lume a plecat: colegi, prieteni, rude. E adevărat că îmi e dor de țara în care m-am născut și mi-am trăit anii copilăriei, dar poate, îmi e dor de o iluzie. Pentru că ceea ce a fost, nu mai este. Dar cine e și cine va fi la putere, cine are cârma în propriile mâini, ar trebui să își readucă acasă copiii, să facă din România ceea ce merită, ceea ce noi toți românii merităm: o mamă caldă și iubitoare, care are grijă de copiii săi.
Dar toate, oricum, pornesc de la mine și de la tine, de la prietenii și rudele noastre. De la ceea ce acceptăm sau nu acceptăm să se întâmple. Sper, sincer, să reușim să ne ridicăm la înălțimea pe care am avut-o odinioară. Dar pentru asta, trebuie să fim uniți, cu toții. Să avem o viziune și un scop comun!»
