România este o țară care se laudă cu o economie în progres continuu, cel puțin după spusele politicienilor de la conducere. Realitatea este însă cu totul alta, societatea românească numără din păcate milioane de cetățeni la limita sărăciei care trăiesc din ajutorul social sau din munca ocazională, plătită cu ziua.
Dacă în orașe poate s-a mai schimbat câte ceva, la sate oportunitățile de muncă sunt la fel de reduse ca acum zeci de ani în urmă, iar tabloul dezolant al sărăciei este vizibil și tangibil, doar că întoarcem spatele și ne prefacem că nu există. Copii semi-analfabeți care părăsesc prea curând școala, dar care învață de mici să-și înghită lacrimile și să rabde pentru că nu este de unde, părinți care nu au făcut nimic altceva în viața lor decât să-și crească animalele din curte și să muncească cu sudoare pământul pentru o bucată de pâine la sfârșitul zilei.
Când nici pământul acela nu i-a mai vrut, au lăsat totul și au plecat unde au văzut cu ochii, pentru că nimic nu e mai crunt ca foamea, nici noroiul ulițelor neasfaltate din satul lor, nici frigul iernilor geroase, nici sărăcia moștenită de la părinți pe care o vor lăsa la rândul lor generațiilor viitoare. Din cauza sărăciei s-au lăsat ademeniți de mirajul străinătății, iar cei 300-400 de euro pe lună pe care îi primesc după o lună de muncă grea pe câmpurile Italiei, li se par de-ajuns sau poate chiar un lux. Acasă munceau la fel de mult pe aproape nimic, iar angajatorii au profitat mereu de sărăcia și ignoranța lor ca să-i plătească în bătaie de joc și pentru a nu le face niciodată un contract de muncă. Condamnați la robie, acasă și în străinătate, o robie din care nu știu cum să se elibereze și care, pare de necrezut, dar pentru mulți dintre ei reprezintă o normalitate.
În sudul Italiei, în zona insulelor Sicilia, Sardinia, dar și în Calabria, Puglia, se cunosc de mulți ani cazurile de exploatare extremă ale muncitorilor agricoli români. Curioși de ce nu se găsesc soluții de eradicare a muncii la negru și a abuzurilor în agricultură din aceste zone ale peninsulei, am contactat-o pe Cristina Tanco, responsabil coordonator pe problemele muncitorilor străini din cadrul sindicatului CGIL Nuoro și Ogliastra din Sardinia.
Iată ce ne-a răspuns sindicalista Cristina Tanco:
„Exploatarea muncii în agricultură este un fenomen destul de complex și totodată delicat, cazurile sunt subiective și depinde foarte mult de la unul la altul. De cele mai multe ori, persoanele exploatate nu cunosc limba italiană, sunt extrem de fragile, timide, le este pur și simplu rușine de a expune public situația în care se află și așa procesul nu poate fi întrerupt, lucrătorii respectivi se lasă cu bună știință folosiți de patronii italieni.
De obicei, muncitorul exploatat provine dintr-un mediu în care abuzurile erau deja destul de frecvente, încât nu poate face diferența între un raport de muncă legal și exploatarea în sine, pentru că sunt oameni care nu au avut niciodată un contract de muncă, au muncit prin ferme sau cu ziua la țară, prin satul lor și odată ajunși aici, în Italia, nu știu că din punct de vedere al legislației muncii sunt în ilegalitate, tocmai pentru că nu știu ce înseamnă să lucrezi legal. Mai sunt cei, care într-un număr destul de mic din păcate, își iau inima în dinți și fac plângere la autoritățile de competență.
Atât timp cât nu se vor înregistra un număr mare de plângeri, de denunțuri, încât autoritățile italiene să înceapă să facă în repetate rânduri controale și verificări, vom rămâne mereu la stadiul de a afla de câte un caz izolat, de a-l mediatiza atunci, pe moment, după care să se așterne din nou liniștea, iar așa-zișii angajatori să-și continue nestingheriți procesul de exploatare.”
Rotalianul: Cum ar putea statul italian să oblige angajatorii să respecte legea în acest sector al muncii?
Cristina Tanco: „Statul italian obligă deja angajatorii printr-un contract național foarte bine definit, problema este că în foarte multe sectoare acest contract nu este respectat și aici mă repet: este nevoie de o educare a muncitorilor de a denunța orice formă de exploatare, așa fel încât autoritățile să facă demersurile necesare pentru a putea fi stopate.”
Rotalianul: Ce ar trebui să facă statul român pentru a-și proteja cetățenii?
Cristina Tanco: „Statul român ar putea face foarte multe lucruri care să vină în ajutorul cetățenilor români din străinătate, dar primordială ar fi informarea și asistența juridică. Personal, sunt de părere că ar trebui redusă finanțarea proiectelor culturale și intensificată finanțarea proiectelor care vin concret în ajutorul românilor din diaspora, în informarea lor cu privire la drepturile pe care le au și la integrarea în societățile din care fac parte odată ajunși în străinătate. O strategie care ar salva mulți români din mâinile exploatatorilor.
Banii de la guvernul României ar trebui folosiți, de asemenea, în proiecte dedicate copiilor rămași acasă în grija bunicilor, ajutați să înfrunte mai ușor depărtarea de părinții lor care au plecat la muncă și pe care îi văd doar o dată pe an, în timpul concediului de vară. Statul ar trebui să-și întoarcă privirea spre adevăratele nevoi pe care le au cetățenii români din diaspora și să investească fondurile în proiecte care să fie puse în practică și duse la bun sfârșit, pentru că de multe ori acestea rămân doar pe hârtie.”
Rotalianul: Ce ar trebui să facă și cum ar trebui să procedeze un lucrător român care se găsește într-o situație de exploatare?
Exemplu: O femeie română lucrează la sere în Sicilia împreună cu soțul ei. Muncesc 12- 14 ore pe zi și sunt plătiți cu 1 euro pe oră. Dorm într-o baracă fără apă și curent electric, patronul vine noaptea și o violează pe femeie, bărbatul se întoarce cu spatele după ce patronul îi amenință că ii omoară dacă femeia nu-i face pe plac și nu se supune. Cei doi nu au nici pașaport și nici carte de identitate, le-au fost luate de patron și oamenii lui, abia au ajuns în Italia.
Ce poate face perechea de români pentru a ieși din această situație fără ca siguranța lor să fie pusă în pericol? Vor fi crezuți dacă vor denunța undeva abuzurile, plângerea lor va fi luată în serios?
Cristina Tanco: „Răspunsul și la această întrebare depinde de fiecare persoană în parte. Perechea de români din exemplul dat mai sus ar trebui să facă imediat plângere la autorități, dar multor persoane care sunt amenințate, abuzate, le este frică și le este rușine. Mulți s-au trezit în situația de mai sus și nu au capacitatea de a vedea și o soluție la rezolvarea acestei situații. Cred că în aceste cazuri este nevoie de intervenția statului, de crearea unor rețele cu specialiști competenți, cu psihologi, medici, avocați, contabili, care să susțină și să ajute muncitorii care vor să denunțe. Există cazuri în care, deși sunt plângeri din partea oamenilor, autoritățile nu fac nimic, dar dacă s-ar prezenta însoțiți de un avocat, cu siguranță denunțul lor ar avea mai mare greutate și lucrurile ar prinde din start un alt făgaș, unul favorabil în scurt timp lucrătorului.”
Rotalianul: Cum se pot preveni situațiile de exploatare?
Cristina Tanco: „În ceea ce privește prevenirea, eu aș vedea-o printr-o mare campanie de informare a românilor, campanie pornită încă din România, din momentul în care cetățeanul se hotărăște să plece la muncă în străinătate. Cu diverse numere de telefon utile aduse la cunoștința lucrătorului, numere ale autorităților, poliție, carabinieri, ale sindicatelor, în așa fel încât oamenii să știe, atunci când au probleme, unde să se adreseze. Și să aibă posibilitatea să recurgă la aceste ajutoare cât mai repede din momentul în care sunt exploatați, abuzați, nedeptățiți.”
„Cât mai repede” nu este din păcate „destul de repede” pentru mii de români aflați la muncă în sudul Italiei
Oameni pentru care munca istovitoare de 14 sau chiar 16 ore pe zi, dormitul în barăci improvizate sau la un loc cu animalele pe care le îngrijesc, violurile patronilor pentru care femeile noastre valorează mai puțin decât o ladă cu portocale, plata derizorie, abuzurile și umilințele la care sunt supuși, fac parte dintr-o normalitate pe care marea majoritate dintre ei au trăit-o și în România, de aceea se resemnează și-și duc zilele mai departe sub jugul unui destin la care au fost condamnați din naștere.
Organizații străine și publicații internaționale au bătut deseori obrazul guvernelor italian și român în legătură cu aceste cazuri. În martie 2017, ziarul britanic The Guardian scria după o investigație jurnalistică: «Sclavele românce de la fermele din Sicilia sunt femei violate, bătute şi exploatate. Aproximativ 5.000 de românce lucrează sezonier la fermele din provincia italiană Ragusa, situată în Sicilia, al treilea mare producător de legume din Europa. Româncele sunt forţate să întreţină relaţii sexuale cu angajatorii lor, iar aproape toate lucrează în condiţii de muncă fortaţă şi exploatare cruntă.»
Ce nu știu englezii de la The Guardian este că multe dintre femeile românce continuă să accepte aceste condiții de viață pentru că nu au cunoscut nicicând altele mai bune. Pentru că nimeni nu le-a învățat vreodată că pâinea nu se câștigă cu prețul demnității și al sănătății lor, femei pentru care cuvântul „drepturi” nu există. Aceste femei, acești români cetățeni ai unei țări membră a Uniunii Europene, cred că spinarea încovoiată de orele lungi de muncă istovitoare, umilințele, violurile, condițiile de viață jalnice, abuzurile, fac parte din normalitate.
O normalitate pe care au trăit-o în România și pe care continuă să o trăiască și în străinătate, o sărăcie ca o pecete moștenită din străbuni și pe care o vor lăsa la rândul lor moștenire copiilor. Iar dacă între timp statul român nu se implică cu strategii și cu măsuri concrete, îi vom regăsi și pe copiii lor, peste ani, la fel: tăcuți, cu spinările încovoiate de muncă, umiliți, batjocoriți, abuzați și violați…
