Români exploatați pe câmpurile Italiei, Spaniei, Germaniei și Marii Britanii. Femei violate de stăpânii latifundiari ai pământurilor, locuințe insalubre în mijlocul tarlalelor, fără curent electric, fără apă curentă, muncă la 12/14 ore pe zi pentru o plată derizorie. Doar biciul pe spinare le mai lipsește. Femei cu spinările încovoiate de muncă și nesomn, care îngrijesc bătrâni bolnavi, imobilizați la pat de cele mai multe ori și constrânse să locuiască în casă cu ei 24 ore din 24. Bărbați pe care îi arde soarele și-i bate ploaia pe șantierele unde lucrează fără un contract de muncă și fără nicio protecție din partea statului.
Așa muncesc și trăiesc mulți români în străinătate iar de foarte multe ori ne-am întrebat: de ce? De ce acceptă, de ce nu pleacă de unde sunt tratați ca niște sclavi ai unei ere meschine unde domină mai presus de toate legea junglei moderne, unde cel puternic, cu bani și influență, îl folosește pe cel slab? Ne-am întrebat și în sfârșit am înțeles. Pentru că acasă au lăsat o viață și mai grea, au lăsat o sărăcie lucie, greu de imaginat pentru mulți dintre noi.
În România sunt locuri unde se trăiește ca în evul mediu. Unde principala materie primă în construcții este pământul, se fac case de pământ, sobe de pământ, drumuri de pământ. Se mănâncă din pământ, din ceea ce oferă în urma lucrului cu sapa, că mai mult nu își permit oamenii acestor locuri. Oameni flămânzi și goi, ca într-un ev de mult apus, sau cel puțin așa ar trebui să fie.
„Pârlit”, definiție din Dicționarul explicativ al limbii române: „sărac, nevoiaș; necăjit, amărât”
Despre viața grea dintr-un sat românesc al zilelor noastre, despre emigrarea care reprezintă singura speranță a acestor oameni de a trăi, nu în lux dar măcar decent, scrie cotidianul Adevărul:
La aproximativ 23 de kilometri de municipiul Botoşani, în comuna Băluşeni, aruncat chiar în mijlocul câmpiei arse de soare se află un cătun al bordeielor şi al sărăciei, un adevărat capăt al lumii la care se ajunge doar pe un singur drum neasfaltat şi plin de grop. Cătunul are şi un nume predestinat. Oamenii locului îi spun Pârlita.
Către satul Pârlita nu există decât un singur drum. Şi acela mai mult pentru căruţe decât pentru orice alt vechicol. Nicio o altă cale de acces nu leagă cătunul de alte localităţi. Este pur şi simplu, un capăt de drum abandonat în mijlocul câmpiei. Uliţele satului sunt desfundate şi pline de şanţuri adânci, pe marginea cărora se strecoară sătenii. Izbitoare pentru orice trecător este imaginea bordeielor din Pârlita. Sunt căsuţe lutuite pe bârne de lemn, joase şi cu două camere. Nu au nici garduri iar mâncare se găteşte la cuptoare din lut în curte.
„Cu ce să ne facem gard. Nu avem cu ce. Mi-a murit bărbatul şi am rămas aşa. Casa cade, se răscheşte. Nu are cine să mi-o facă. Este greu. Am pensie de 500 de lei”, spune Lucica Vlădeanu, o femeie în vârstă din Pârlita. Bordeiele lipite cu lut nu au utilităţi. Adică nici măcar curent electric. De apă curentă şi canalizare nici nu poate fi vorba.
Străinătatea, singura soluţie de a ieși din sărăcie
Dar în ultimii ani, Pârlita a început să devină un cătun al contrastelor. Printre bordeiele sărăcăcioase şi fără garduri încep să se strecoare case noi, unele chiar şi cu etaj. Este un semn al schimbării, poate în bine, spun bătrânii. Aceste case nu au fost ridicate însă cu munca în judeţul Botoşani. Sunt ale tinerilor care au îndurat o copilărie sărăcăcioasă alături de părinţi şi au plecat în străinătate să-şi găsească un rost. Muncesc în Italia, Germania sau Spania, în agricultură sau construcţii. Vin acasă şi îşi construiesc case. Este singura lor şansă, spune sătenii.
„Aici nu au nicio şansă să-şi ridice o casă. Doar bordeie de ăstea de lut şi să trăiască de azi pe mâine. Singura lor şansă a fost străinătate. S-au dus şi au muncit acolo din greu. Aici nu există loc de muncă. Am o fată şi un băiat. Amândoi sunt la muncă în Irlanda. Ce să facă aici? Să îndure?”, spune Ioan Plugaru. Plecarea în străinătate a copiilor este o şansă şi pentru părinţi. „Le mai trimit bani, una alta să iasă din necazul ăsta al lor. Fără cei plecaţi în străinătate aici ar fi sărăcia de acum o sută de ani”, spune şi nea Ilie.
Ca Pârlita sunt multe sate în țara noastră
Iar în aceste sate sunt părinții, bunicii, sunt strămoșii și istoria neamului românesc. O istorie care, din păcate, nu reușește să se ridice de la pământ, care așteaptă un Ștefan cel Mare sau un Vlad Țepeș care să o așeze acolo unde i-ar fi locul: între țările civilizate ale Europei.
Articolul cotidianului Adevărul, „Cât de departe este România rurală de lumea civilizată. Viaţa oamenilor din Pârlita, satul cu bordeie de lut, fără curent electric sau locuri de muncă” îl puteți citi în întregime aici.
