Anca este o fată slăbuță, blondă, cu doi ochi albaștri care te pătrund până-n adâncul sufletului. Era o copilă abia în primul an de liceu, când mama ei a decis că trebuie să plece în Italia, la muncă.
Pe tatăl său l-a văzut ultima oară când s-a născut al treilea frățior. De atunci nu mai știa nimic despre dânsul, iar mama nu-i vorbea niciodată despre el, ar fi fost răni zgândărite în zadar.
Răspunderi mari pentru o fată atât de mică
Atunci când Anca ar fi avut mai multă nevoie de mama sa, aceasta a plecat, lăsând-o cu bunica și cei trei frați. Era destul de mare încât să înțeleagă că doar nevoile au împins-o pe mama să facă acest pas. Bunica, bătrână și bolnavă, îi ajuta cât putea, dar grijile cele mai mari erau pe umerii firavi ai adolescentei.
Făcea naveta în satul vecin, la liceu, se întorcea apoi acasă și spăla, călca, uneori făcea și de mâncare, atunci când bunica nu se simțea prea bine. Făcea temele cu frățiorii ei, iar când se întuneca și toți mergeau la somn, își pregătea și ea temele pentru a doua zi.
Mama le trimetea bani regulat, nu le lipsea nimic, dar dorul nu se tranzacționează la Western Union. Au trecut așa anii de liceu, cei mai frumoși ani pentru o fată, dar pentru Anca au fost ani de dor, de chin, de lipsa unei mame care să-i fie alături și să se sfătuiască. Nu a avut fata cui să-i mărturisească prima sa iubire, primul său sărut.
Aripi frânte, vise spulberate…
După bacalaureat, când Anca visa să-și ia zborul și visa să facă facultatea de Drept, mama s-a îmbolnăvit. Singura soluție pentru a aduce un ban în casă era doar una singură. Anca urma să meargă în locul mamei ei la muncă, în Italia.
La început urmau să plece câte trei luni fiecare, un schimb rezonabil, așa încât mama ei să-și mai revină un pic și să-și facă niște controale. Pe Anca nu a întrebat-o nimeni nimic, era decis și gata. Nu s-a gândit nimeni o clipă că i se frâng aripile, că ar fi putut deveni și altceva decât o „badantă”.
Deși chiar dacă ar fi făcut-o cineva, era singura soluție. Bunica abia își târa zilele de azi pe mâine, mama se simțea din ce în ce mai rău, frații erau încă mici, abia intrase ultimul dintre ei în primul an de liceu. Știa cât de important era ca măcar ceilalți să învețe, așa că și-a luat destinul în mâini și și-a jurat în sinea ei că frații săi vor învăța mai mult decât ea.
Au mai trecut așa câțiva ani, la început i-a fost greu în Italia, nu știa limba, și nu asta ar fi vrut să facă în viață, dar fiind o fată puternică a lăsat totul la o parte și s-a dedicat muncii de „badantă”, la început trei luni cu trei luni, la schimb cu mama, până când problemele de sănătate ale mamei s-au agravat și a trebuit să rămână singură.
Familia unde lucra, soț și soție, au „adoptat-o” ca pe o nepoată, o iubeau și cu puținele lor puteri o răsfățau atât cât se putea. Erau oameni cumsecade și ar fi făcut orice să-i facă viața cât mai ușoară.
Regăsiri și mângâieri fugare
Cu bune și cu rele a venit timpul primului său concediu întreg și binemeritat. A căutat o înlocuitoare și a găsit o rudă îndepărtată din partea tatălui, femeie din sat, nevoiașă și dornică să câștige un ban. Anca și-a făcut valiza și a plecat plină de dor către România.
A fost primul său concediu ca persoană adultă, așa că a decis să meargă o săptămână la mare, o săptămână la munte, iar restul timpului l-a petrecut acasă, cu ai săi.
S-au bucurat de revedere, frații erau deja cu școala terminată, în căutarea unui loc de muncă, mama sa se simțea un pic mai bine, doar bunica părea că se stinge ca o lumânare.
Era și bătrână, adevărat, avea de-acum peste 80 de ani, ani munciți, chinuiți, așa că o înconjurau cu toate atențiile posibile, doar să-i facă ultimele zile cât mai senine. Îi adusese chiar și un batic înflorat Anca din Italia, cum știa că-i place!
Dar cum ce-i frumos nu durează mult, concediul Ancăi era pe sfârșite și cu lacrimi în ochi au condus-o toți dincolo de poarta de unde urma să ia microbuzul către aeroport.
Când faci bine și găsești rău
A ajuns cu bine în Italia și s-a prezentat la muncă, bunicii pe care îi îngrijea au fost fericiți de revedere, dar și uimiți, li se spusesa că Anca nu se mai întoarce.
Anca a privit buimacă la cei pe care îi considera ca și pe bunicii ei, apoi a privit-o pe Maria, cea căreia îi dăduse o pâine pentru o lună de zile și nu știa ce să creadă.
Maria o dădea din colț în colț spunând că așa a auzit ea din sat, că bunica Ancăi e pe moarte și fata nu se mai întoarce la locul de muncă. O sună Anca pe fiica celor doi bătrâni și le cere explicații. Același răspuns cu precizarea că ea are preaviz și urmează să i se închidă contractul de muncă.
Dacă s-ar fi căscat o prăpastie sub picioarele ei, Anca s-ar fi lăsat bucuroasă înghițită de pământ, capul îi vâjâia, pulsul îi bătea accelerat, se simțea rău fizic și nu știa unde a greșit, de ce i se face așa o nedreptate.
Fără să mai spună un cuvânt, fără să mai ceară sau să mai aștepte alte explicații, Anca i-a salutat drăgăstos pe cei care i-au fost bunici cu procură ani de zile și a ieșit pe ușă, împietrită de durere. Nu simțea durere doar pentru pierderea locului de muncă, ci pentru că acolo și-a petrecut tinerețea, cu cei doi bunici pe care i-a iubit necondiționat.
A sunat o prietenă, care i-a oferit un loc de dormit în așteptarea unui alt loc de muncă.
Dintr-o dată, fără niciun preaviz, Anca s-a trezit în jungla dintr-o lume nouă: „lumea badantelor”.
Autor: Tanța Stroia – Străin printre străini
