În ultimii zeci de ani, milioane de români au plecat să lucreze în străinătate. În urma lor au rămas în ţară sute de mii de copii în grija rudelor sau, în cel mai fericit caz, cu unul dintre părinţi. Unul dintre acești copii a fost și Oana, care, ajunsă acum la vârsta maturității, a împărtășit trăirile ei de copil al cărui tată a fost plecat pentru mulți ani la muncă, în străinătate.
O poveste tristă, cu un final la fel de trist ca un chip de copil rămas în urma părintelui plecat pentru mult timp depart:
„Abia împlinisem 5 ani. Mergeam la grădiniță, iar cerințele erau tot mai costisitoare. Auzeam mereu certurile alor mei, din cauza neajunsurilor și a teancurilor de facturi restante.
Într-o zi, tata a primit un telefon de la un prieten care îi propunea să meargă în străinătate, să muncească în construcții. Promisiunea unui trai mai bun l-a făcut pe tata să accepte propunerea pe loc, fără ezitare. Urma să plece în câteva zile.
Străinătatea mi-a răpit fericirea
Am izbucnit atunci în plâns, căci știam că nu-mi voi mai vedea părintele mult timp. M-a luat în brațe și m-a asigurat că va reveni acasă de câte ori va putea, că mă iubește mult și face sacrificiul acesta pentru a-mi oferi un viitor mai bun.
Nu înțelegeam eu prea multe și tot ce-mi doream era o familie unită, cu ambii părinți alături. La plecare, cu lacrimile șiroind, i-am strecurat în buzunar o poză cu mine. Anotimp după anotimp, vremea trecea. În fiecare seară, tăiam o zi din calendar și adormeam cu gândul la el.
Eram cea mai fericită când îi auzeam vocea la telefon. Mereu mă asigura că se va întoarce și că ne iubește mult. După doi ani, se apropia data de 15 septembrie. Urma să pășesc în primul an de școală. Am sperat, până în ultima clipă, că tata îmi va fi alături în acel moment important. Dar nu a fost să fie așa. Am primit doar un telefon. Mama a făcut tot ce i-a stat în puteri să-i suplinească absența, însă dorul și suferința din inima mea nu puteau fi șterse.
Cu banii trimiși de tata, am reușit să scăpăm de datorii, să achităm ratele la casă și să ducem un trai decent. Dar toate astea, cu prețul lipsei lui. Când a venit pentru prima dată acasă, inima mea a luat-o razna, nu mă puteam dezlipi de el. Dar fericirea mea nu a durat mult, căci a plecat din nou. Și așa au trecut mai bine de 10 ani. Străinătatea îl ținea departe.
Sănătatea e neprețuită
Într-o zi, am primit o veste tristă. Tata se îmbolnăvise grav. Suferise un accident vascular și a venit în țară, de urgență, adus de colegii de muncă. Au urmat zile lungi de spitalizare, nopți de veghe și neliniște. Toți banii agonisiti cu atâta trudă s-au epuizat treptat.
La ce bun atâta chin, atâtea sacrificii, atâția ani irosiți departe de cei dragi? Un pumn de bani i-au măcinat ani din viață, sănătatea și liniștea și l-au adus pe patul de spital.
Măcar nu l-am dezamăgit, am terminat două facultăți, am devenit un om integru și demn, așa încât să-l sprijin cât pot, la 26 de ani. Și prețuiesc mai mult decât orice zâmbetul lui, chiar dacă vine dintr-un scaun cu rotile.”
